Literatura, viața literară au ajuns să fie, la noi, o lume fără reguli. Adică o lume în care enormități oricât de mari sunt lansate cu seninătate în spațiul public, încercându-se impunerea lor drept adevăruri. Ne uităm la cărțile care sunt propuse spre a fi traduse în străinătate, la autorii literari care sunt promovați în manuale spre a fi studiați de elevi și totul pare desprins dintr-un film absurd: cu câteva excepții reprezentate de scriitori și cărți de valoare, întâlnești fie nume de care n-ai auzit, lipsite de orice certificare critică, de orice relevanță estetică, fie, și e tot o anomalie, membrii unei grupări care a monopolizat/ a capturat zona reuniunii internaționale – traduceri – burse – târguri de carte.
Da, se întâmplă asta, fiindcă în lumea fără reguli (sau, și mai grav, e chiar o lume unde domnește haosul?), scara de valori este viciată, este răsturnată, iar lucrul acesta, în loc să indigneze și să producă reacții ferme și imediate de respingere a mistificării, e privit ca fiind, dacă nu ceva normal, atunci ca o fatalitate cu care ne-am obișnuit, căreia este inutil să i ne mai opunem.
Să identificăm câțiva dintre factorii care au favorizat, au accelerat această degradare a literaturii și întronarea fără-de-regulilor.
În primul rând, s-a desfășurat un asalt îndârjit și de durată asupra criticii literare, prin această subminare urmărindu-se decredibilizarea ei ca principală instanță de validare a scriitorilor și operelor de reală valoare. Dacă nu mai există voci critice de autoritate care să constituie repere, atunci oricine e liber să afirme orice despre oricine. Atunci, toate vocile celor care se manifestă în spațiul opiniilor critice devin egale și să declari pigmeii drept uriași (ceea ce se întâmplă nu o dată) devine cu putință, după cum este permis, este la îndemână (deși nu e etic!) și să treci sub tăcere, sub tăcere absolută, nume importante ale literaturii noastre. În astfel de condiții, dacă ești iscusit în organizarea unei rețele cu o structură eficientă, cazonă parcă, reușești să-ți promovezi apropiații în manuale sau să le fie traduse cărțile, deși ei n-au nicio îndreptățire estetică, n-au trecut prin niciun filtru critic serios.
Dar circumstanțele favorizante pentru această degradare a valorilor sunt mai multe. De pildă, trebuie observat că s-a mers mai departe decât contestarea și demolarea instituției critice. Atacurile au vizat însăși esența literaturii: în ochii unora dintre noii corifei ai nimicului, valoarea estetică a unei scrieri nu mai înseamnă criteriul fundamental care diferențiază opera literară de scrierea/ vorbirea curentă. Performanța estetică, gradul de expresivitate, capacitatea de a crea emoție artistică nu mai sunt luate în seamă de aceștia, când discută o scriere și în locul clasicelor criterii de valorizare sunt puse tot felul de principii străine de spiritul creației: tematismul / preponderența ideologiilor în scrierile literare / militantismul radical / corectitudinea politică și de gen etc., sub dictatura curentului Woke și a diverselor forme de cancel culture. Așa se face că, atunci când vorbim despre literatură, nu mai înțelegem toți același lucru. Pentru diferite grupuri termenul literatură are accepțiuni diferite, de la grup la grup. Ceea ce le permite o dată în plus acestor demolatori să proclame, dacă vor, drept campioni niște restanțieri ai scrisului literar.
Haosul este alimentat și de invazia fără opreliști a veleitarilor. Neghina din încercările lor literare nefericite se amestecă în lanurile de grâu și amărăște făina rezultată. E potrivită și o altă analogie: toate aceste tipărituri suferinde ale lor creează un fel de perdea de zgomote care acoperă melodiile autentice, procentual foarte puține, și acestea nu se mai aud, se pierd în neantul inexpresiv.
Apoi, trebuie să ținem seama și de scăderea dramatică a interesului pentru lectură. O diminuare în general, dar cu precădere în țara noastră. România este, de ani de zile, pe ultimul loc în Europa în privința numărului de cititori. O statistică din anul 2022 (între timp situația s-a agravat), arată că 70% din populația României nu citește nici măcar o carte pe an. Iar procentul celor pentru care cititul intră în obișnuință este de doar 7%. Așa încât literatura a devenit ceva marginal, iar „marile“ dispute din domeniu se desfășoară doar între mici tabere literare, ori între literați și editori etc., restul societății luând totul ca pe o bătălie navală purtată cu bărcuțe de hârtie, în apa dintr-un lighean ceva mai mare.
De asemenea, internetul, intruziunea universului virtual în viețile noastre contribuie covârșitor la instaurarea fără-de-regulilor în activitatea literară: oricine își publică pe internet, neînchipuit de ușor, însăilările literare oricât de inepte și se găsesc o sumedenie de gogomani care să le dea like-uri (like-urile țin loc de cronici literare!) și să le „certifice“ în felul acesta „înzestrarea“.
În fine, par-dessus le marché, a apărut stihiala inteligență artificială, care tinde, cu considerabile șanse de reușită, să-l elimine cu totul din joc pe autorul literar uman și să preia controlul absolut, instaurând o tiranie a simulacrelor. Se va zice că între original și copie, între creație autentică și simulacru este o diferență uriașă precum cea dintre diamant și sticla ordinară, astfel încât niciodată arta adevărată nu va sucomba în fața falsurilor, a imitațiilor ieftine. Nu cred că e așa: pentru a sesiza și a ne deranja diferențele avem nevoie de multă atenție și de subtilitate. Or, noi suntem mult prea grăbiți, iar subtilitatea e o însușire pe cale de dispariție la cei mai mulți.
De aceea eu, scriind literatură, am ajuns, acum, târziu, să nu aștept recunoaștere sau ceea ce se înțelege îndeobște prin răsplată. Scriu fiindcă așa ființez, numai așa. Și țelul pe care mi-l fixez este să construiesc verbal, să duc o scriere până la capăt. Și ea să fie cât mai bună, raportată la puterile mele. Sunt mulțumit, mă simt răsplătit pentru efortul meu, dacă se întâmplă asta. Atât. În rest, în lumea literară fără reguli nu e bine să ai așteptări și m-am înțelepțit: nu am așteptări.