Caleidoscop

Am rămas dator față de memoria unui scriitor de valoare: Ștefan Aug. Doinaș. În lunile din urmă, încercând să definitivez o culegere cuprinzătoare din poezia mea care să marcheze cei cincizeci de ani scurși de la debutul în volum, mi-am zis, lucru firesc, că trebuie să existe și un capitol de referințe critice. Drept care am fixat două borne, una dintre ultimele însemnări critice despre versurile mele, scrisă de Nicolae Manolescu, și prima în ordine cronologică. Aceasta era semnată de Ștefan Aug. Doinaș și a apărut în revista Familia (octombrie, 1976), la rubrica Poșta redacției; se intitula Candoarea de a fi poet și prefața un grupaj din poeziile pe care i le trimisesem așteptând părerea sa. Am regăsit textul cu ajutorul lui Traian Ștef, căruia îi mulțumesc. Era deosebit de elogios.

Dar, dincolo de această întâmplare, care pentru mine a însemnat enorm, tot ce a urmat, apropierea de el ca de la discipol la maestru, încrederea pe care mi-a arătat-o, felul în care mi-a călăuzit pașii în momentele mele de ezitare, felul în care m-a sprijinit literar până la sfârșit, și nu doar pe mine, ci și pe ceilalți tineri literați din grupul nostru, toate acestea mi-au înrâurit decisiv devenirea. Ajunseserăm tinerii din grupul nostru literar craiovean să-l admirăm la modul deplin: pentru noi era un model adevărat. Așa a fost până la moartea sa, din anul 2002. De altfel, Ștefan Aug. Doinaș, poetul, traducătorul, eseistul, strălucit în fiecare dintre aceste ipostaze, era o per ­sonalitate care se bucura unanim de recunoaștere, de respect, de prestigiu: președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor, academician, senator P.A.C. După aceea însă…

Au venit dezvăluirile din dosarele de la CNSAS despre legăturile sale cu Securitatea. Și mitul s-a năruit ca un templu roman lovit de un cutremur ne ­maivăzut. Dezamăgirea era cu atât mai mare cu cât omul acesta stătuse în creierul meu pe cel mai înalt piedestal. Mi-am spus că deziluziile (între care aceasta se adeverea a fi una din cele mai întristătoare!) reprezintă, din păcate, ceva nelipsit în viețile noastre duse în această istorie mică și cu atâtea pagini oribile. Și am închis pentru totdeauna, credeam, capitolul Doinaș.

Apoi, în timp, radicalismul atitudinii mele s-a atenuat. Am gândit: acest om mi-a făcut numai bine, nu doar mie, ci atâtor altora. Acest om a fost, vreme de zeci de ani, exemplar în scrisul său. Pot eu, am eu dreptul să-i judec cedările, care clar au existat, de atunci, din anii aceia crunți? Am această îndreptățire eu, care nu cunosc ce lupte se vor fi dus în conștiința sa, la ce suplicii, poate teribile, va fi fost supus? Desigur, nu. Oricum, sufletele și mințile noastre, bieți oameni, sunt un ghem atât de încâlcit încât nu știu cine ar fi în stare să-l descurce.

Și încă o secvență, care-mi revine mereu în memorie și care contează în favoarea lui. Într-o zi, spre sfârșitul anilor ’80, după ce, așa cum făceam periodic, îl vizitasem la Uniunea Scriitorilor și purtasem o discuție care pentru mine era importantă, am plecat împreună spre Editura Cartea Românească. Vorbiserăm despre situația din țară, care devenise insuportabilă și mi-amintesc că ne-am oprit în fața porții de la Casa Monteoru, iar el mi-a cerut imperativ, parcă ar fi vorbit cu limbă de moarte: „Gabriel, rezistă, nu le ceda ăstora și nu face pact cu ei, nu face, orice ar fi!“ Îmi zic: un om al sistemului, un colaborator al Securității l-ar fi sfătuit așa ceva, și încă pe tonul acela dramatic, asumat, pe un tânăr oarecare, venit din provincie, cum eram eu? Nu, în niciun caz. Partea luminoasă a lui Ștefan Aug. Doinaș nu se cuvine să fie ștearsă de partea lui umbrită. Cel puțin, nu în mintea mea.

***

M-am întrebat și eu, poate pe urmele acelei replici din Faust („Werd ich zum Augenblicke sagen: Verweile doch! Du bist so schön!“ / „Voi spune clipei: Oprește-te, ești atât de fru­moasă!“), ce clipă aș opri?, dacă aș da timpul înapoi, unde aș vrea să mă întorc?

Și m-am pomenit că răspund, surprins chiar eu de gândul meu, că mi-aș dori să revină anii ’70-’80 din secolul trecut. Nu, nu am ales să mă înapoiez în orașe fabuloase, ori pe plaje însorite de pe țărmul unor mări cu ape cristaline, alături de persoane dragi, ceea ce, recunosc, ador, ci, da, aș vrea, dacă peștișorul de aur mi-ar îndeplini o unică dorință supremă, să revină anii ’70-’80 din secolul trecut. Cineva s-ar putea grăbi să mă acuze: Ce e cu tine, atunci, pe aceste meleaguri, domnea o orânduire strâmbă, ce, ești nostalgic comunist?! Nici vorbă.

Nu pentru regimul politic aș alege eu timpurile acelea, ci pentru altceva. Ceva care, în ochii mei, este extraordinar de prețios și care s-a pierdut astăzi. Pe atunci, se citea literatură! Se citea pe ruptele, se citea cu pasiune. Pe atunci, cartea de literatură era la mare preț în lumea românească, așa chinuită cum era aceasta de regimul totalitar (poate tocmai din cauza închiderii sociale se citea literatură, ca o compensație la viața searbădă?). La mare preț erau și autorii cărților de literatură, scriitorii. Ei erau priviți ca niște repere, chiar și în universul acela totalitar. Lumea le cunoștea și le aprecia valoarea.

Da, visez, e cel mai intens vis al meu, să se întoarcă vremurile în care literatura să fie la mare preț, așa cum se cuvine. Ce grozav ar fi, acum, în libertate, să ne pasioneze iarăși cititul literar. Sunt sigur că societatea noastră ar fi mai temeinic, mai substanțial, mai civilizat constituită. Și s-ar termina cu dominația ignoran­ților, a persoanelor rudi­mentare, a pungașilor, a spiritelor gregare, care ne trag în jos spre un nou infantilism și (neaștep­tat, dat fiind progresul tehnologic formidabil!) spre un nou primitivism. Însă, sunt mie în sută convins, visul acesta al meu este himeric: anii aceia buni pentru citit nu se vor întoarce niciodată.

***

Când am citit piesa lui Albert Camus Caligula, mi s-a părut o sfidare fără sea­măn, un abuz de putere nebunesc faptul că împăratul și-a făcut calul preferat, Incitatus, senator. Eram tânăr/ necopt pe vremea aceea și m-am îndreptat spre cărțile de istorie să verific dacă erau adevărate acele întâmplări sau erau o exagerare, o licență a scriitorului. Pe atunci, în închipuirea mea, nu putea exista ceva care să întreacă în grozăvie (ca o culme a tiraniei și a puterii discreționare) această poveste cu Caligula și calul său. (Aveam să aflu și că l-a adăpostit pe Incitatus într-un grajd de marmură, cu o iesle de fildeș și i-a confecționat un ham cu pietre prețioase.)

Astăzi, din nefericire, întâlnim, în viața de pe această planetă prea îngăduitoare cu noi, fapte/ gesturi care concurează în rău comportamentul aberant al lui Caligula. Și deprimant este când ele vin din partea liderului unui stat care trecea drept campionul democrației, al libertății responsabile. De pildă, războiul din Golf, cu Iranul, declanșat nesăbuit, fără o punere de acord cu aliații (aliați, care au devenit, ca-n romanul lui Orwell, dușmani, în vreme ce dușmanii tradiționali au fost ridicați la rangul de prieteni!), războiul din Golf deci, unde se proclamă repetat și nejustificat victoria, în vreme ce aceasta, în realitate, e departe de a fi venit, războiul din Golf a aruncat, la propriu, întreaga planetă într-o criză profundă, în haos.

Iar negocierile de pace de la Islamabad (cu care iarăși se lăuda Casa Albă!) au eșuat. Iranienii nu renunță la înarmarea nucleară. Cel puțin asta susține partea americană: dacă mai putem s-o credem. Căci mesajele care vin de acolo se schimbă de la zi la zi, de la oră la oră și se bat cap în cap. Deznodământul nesăbuinței este absolut impredictibil.

***

În Ungaria, după șaisprezece ani, Victor Orban, prietenul lui Putin, al lui Trump, al Chinei, destabilizatorul Uniunii Euro pene, cel care se oferea să fie „șoricelul“ care să ajute „leul“ moscovit, a pierdut în sfârșit alegerile. Dar, vai, în Bulgaria, tocmai le-a câștigat Rumen Radev, un pro-rus declarat.