Noutăți editoriale
Semnalăm două volume de poezie, recent apărute, care ies din obișnuit prin valoarea lor literară: Ioan T. Morar, Medalia de lut (Editura Baroque Books & Arts) și Marian Drăghici, bătrânul ego în dimineața de după moarte (Editura Limes). Cartea lui Ioan T. Morar marchează împlinirea de către autor, colaborator permanent al revistei noastre, a unei vârste impunătoare – 70 de ani. Splendidă grafic (cu ilustrații expresive de Octavian Mardale), această culegere este o bijuterie mai ales prin calitatea versurilor pe care ni le propune și ea ni-l arată pe Ioan T. Morar într-o stare de maximă și convingătoare creativitate lirică. Adevăr subliniat și de Mircea Mihăieș în prezentarea care însoțește poemele: „În volumul Medalia de lut, Ioan T. Morar construiește un șir de ficțiuni lirice despre singurătate, alteritate, nostalgie, moarte: un întreg ciclu al suferinței privit prin lentila unei sensibilități ultragiate. Arma de atac a poetului rămâne metafora, prima treaptă pe care urcă spre viziune. Ea stabilește un dialog abrupt, zbuciumat, dominat de contradicții, revolte și acceptări cu zona metafizică a existenței. (…) Cu certitudine, Ioan T. Morar se află într-un moment de răscruce existențială, iar poeziile sale sunt documente lirice ale căutării febrile, ale noii raportări la viață, la mit și la credință. Puternice și penetrante, ele alcătuiesc dovezi clare ale unei vocații puternice, ieșite din comun.“ Aprecierile criticului sunt validate de conținutul cărții; căci oriunde ai deschide volumul, găsești astfel de poeme: „Oboseala crește dinăuntrul nostru/ ca o înserare a celulelor/ ca un aluat străin/ simțim trupul ca pe un prieten vechi/ care se oprește des să răsufle// Oboseala ne-așază pe bancă/ în preajma durerii/ e ca și când ne-ar privi dinafara trupului/ gata să ne filmeze când ne poticnim// Oboseala ne duce acasă, ne așază în pat,/ Se cuibărește lângă noi; inima nu știe, inima nu știe:/ «ești obosit, deci exiști»“ (Inima nu știe)
Volumul lui Marian Drăghici cu un titlu care ar merita el însuși o analiză aparte, bătrânul ego în dimineața de după moarte, are și o structură și o scriere/ o naștere specială, mărturisește autorul însuși într-o notă care deschide culegerea: „Acest volum cuprinde, pe lângă inedite, 12 titluri din antologia Lumină, încet, ediția a doua (2023). Scrierea celor noi se datorează criticului Al. Cistelecan, căruia îi exprim și pe această cale mulțumiri pentru îndemn și răbdarea de a asista – din ianuarie până în noiembrie 2024, aproape zi de zi, uneori și de câteva ori pe zi/ noapte – nașterea fiecărui text, poem cu poem, pe întregul curs al scrierii, odată reluat. (…) Îi dedic selecția de față, nu știu cât de drastică din perspectiva excelenței/ hâtroșeniei sale analitice.“ Iată poemul de deschidere, care dă și titlul cărții: „plin de bucurie a surâs și ne-a zis/ ce versuri reținuse (îl bântuiau)/ din ce-a scris:// Doamne Dumnezeule/ al meu Iisus/ ai milă și mă odihnește/ unde tot ce-am iubit/ deși doarme dus/ surâde și ne privește.// Asta, plus/ (mai lumește):// torsul pisicii la geam când scrie/ în sinea ei o poezie/ o mare absolută poezie/ de care nimeni nu știe/ ca de mormântul din pustie/ e singura mea nostalgie.// Mai departe scrie-n carte.“ Așadar e de citit cartea!
Lectură plăcută!
Per pedes prin București
Dacă, precum Cronicarul, pornești, din când în când, nu cu bastonul arghezian, dar tot per pedes prin București, prin centrul Bucureștiului, ce vezi, ce-ți atrage atenția? În primul rând, ochiul tău surprinde mirat-admirativ ce minunate clădiri /case interbelice are capitala aceasta, atunci când, rar, prea rar, se restaurează câte una. Și nu e vorba despre construcțiile monumentale, fosta Bancă Marmorosch, astăzi hotel, ori Primăria Capitalei, ori Corinthia Grand Hotel, și altele ca acestea, ci te poți opri plin de încântare în fața unor clădiri care, lăsate atâta vreme de izbeliște, păreau a fi unele fără chip, fără valoare, niște biete cenușărese edilitare, iar acum, renovate, sunt pline de strălucire. Exemple: clădirea de la intersecția străzii Doamnei cu Calea Victoriei sau Vila Dr. Tomescu, tot de pe Calea Victoriei, colț cu strada General Gheorghe Manu. De asemenea, în preumblarea ta, nu poți să nu iei în seamă dificultățile pe care le întâmpini când te deplasezi, din pricina trotuarelor cu plăci, e drept, de granit, dar montate atât de prost încât, la tot pasul, pavajul e spart și riști să-ți rupi picioarele. A, e de remarcat un detaliu semnificativ: trotuarul enervant de stricat îl întâlnești doar pe domeniul public; la investițiile private, Corinthia sau sediul Orange, de pildă, ești ferit de necazuri, lucrarea e temeinic făcută, arată impecabil. Încă o chestiune extrem de deranjantă și care-ți sare-n ochi. Sunt o sumedenie de construcții începute și rămase neterminate – și în centru, și prin cartiere (ca, de altfel, și în alte localități ori stațiuni, locuri emblematice din țară). Zac așa de ani și ani (uneori de zeci de ani!), ca niște răni oribile, care schimonosesc peisajul urban românesc. Și nimeni nu face nimic să remedieze situația asta inacceptabilă. De ce nu se dă o lege care să nu mai permită persistența acestor monstruozități urbane? De ce nu învățăm din experiența altor state, unde așa ceva nu se întâmplă? O, dar Bucureștiul are atâtea disfuncționalități, lipsuri, hibe de îndreptat! Vai, să recunoaștem: este o misiune teribil de dificilă pentru edilul care s-ar încumeta să încerce o schimbare la față în bine a acestei metropole cu atât de numeroase și de mari restanțe.
Din revistele literare
Editorialul din numărul 4 al revistei Ramuri, intitulat De la postură la impostură, semnat de Gabriela Gheorghișor, este un text substanțial despre literatura confesivă în era digitală: „Cioran spunea că literatul e «un gură-spartă ce-și vindecă nefericirile pe doi bani, le face publice, le repetă întruna» (Ispita de a exista, în românește de Emanoil Marcu, Editura Humanitas, 1992). Grație internetului, s-a umplut spațiul public nu numai de scriitori veritabili (care folosesc adesea rețelele ca pe un jurnal), ci și de „scriitori“ de conjunctură, cu mai mare sau mai puțină audiență. Unii cu suficientă audiență încât să câștige bani din asta. (…) O puzderie de oameni se confesează, unii se închipuie poeți, alții dau sfaturi ca «o moașă comunală». Însă confesiunea publică tinde să ficționalizeze realitățile și identitățile. În caruselul de măști, personae, posturi și imposturi, destui se simt și mai singuri, și mai irelevanți. Iar senzația de singurătate sporește nevoia de mărturisire, de validare sau de faimă. Se intră, astfel, într-un cerc narcotic al inautenticului din care cu greu se mai poate ieși.“
În revista Luceafărul de Dimineață (nr. 4) citim poeme admirabile de Markó Béla care ne surprind prin factura lor neobișnuită. Traducătorul versurilor, Alexandru M. Călin, precizează într-o scurtă prezentare a grupajului: „Cununa de sonete este o specie poetică de înaltă virtuozitate; se constituie dintr-un șir(ag) de paisprezece sonete, care încep, fiecare, cu ultimul vers al celui precedent (al paisprezecelea se încheie cu primul vers al celui dintâi). Mai mult, cele paisprezece versuri finale și inițiale trebuie să alcătuiască, la rândul lor, un sonet cu cap, coadă și sens. Ceea ce creează atât dificultatea cât și farmecul speciei.“ Markó Béla, autorul acestei performanțe lirice, ne dezvăluie astfel o dimensiune neștiută a personalității sale poetice. Reproducem primul sonet din această Cunună dedicată poeziei maghiare și poeților maghiari din diferite epoci: „Colinele panone-s înghețate,/ Eu lâncezesc cu gândul hăt în lume,/ Iar sufletul îmi arde-n reci volume/ Al căror sens nu îl mai pot străbate.// Dar scriu, și scriu, și scriu, tot înainte,/ Scrisori în graiu-mi ininteligibil/ Și uit Italia; nu-mi mai e posibil/ S-o aflu în latinele cuvinte// Trăiesc maghiar, dar încă nu pot zice:/ Acolo îmi e patria ori aici e,/ În acest loc arid de unde-i muma/ Al cărei lapte dulce-l simt și-acuma?// Voi, ierni panone sunteți patria mea –/ Iar sângele-mi de ger nu va-îngheța.“ (Janus Pannonius).
Iată, revistele literare ne oferă, ca de fiecare dată, surprize plăcute.
CELAR, 2026
La Oltenița, în ziua de 24 aprilie, s-a desfășurat cea de-a treia ediție a Colocviului Editurilor de Literatură Actuală Română (CELAR). A fost o ediție specială, în care accentul s-a pus pe câteva cărți recent apărute la Editurile Cartea Românească și Junimea, care au fost prezentate publicului numeros, alcătuit din elevi, profesori și alți iubitori de literatură din oraș. Astfel, pe scena elegantei Case de Cultură din Oltenița au urcat scriitorii Liviu Capșa și Cristian Pătrășconiu, care au moderat reuniunea, Gabriel Chifu, Daniel Cristea-Enache, Angelo Mitchievici, Ștefan Mitroi și Varujan Vosganian, care au dialogat cu publicul și au vorbit despre importanța literaturii, despre condiția scriitorului și a cărții astăzi, la noi, despre beneficiile pe care le aduce lectura în formarea personalității tinerilor. Cu acest prilej, au fost lansate volumele Trenul (roman, Editura Cartea Românească) de Gabriel Chifu, Om de pământ (poezii, Editura Junimea) de Ștefan Mitroi și 150 de proeme (poezii, Editura Junimea) de Varujan Vosganian. A urmat o sesiune de autografe din partea autorilor. La manifestarea reușită au participat și Alina Neculachi, din partea Editurii Cartea Românească, scriitorul Niculae Manolache, precum și Theodor Zavalaș, directorul Direcției de Cultură a Municipiului Oltenița și Olga Androne, muzeograf la Muzeul Civilizației Gumelnița, cei care au avut un rol deosebit în organizarea și desfășurarea evenimentului.