Despre noile forme de război planetar
The Undeclared War (sezonul I) este un serial britanic în șase episoade, creat de Peter Kosminsky, care semnează regia, dar și scenariul (acesta, secondat de alți trei scenariști). Turnată în anul 2022, pelicula își plasează acțiunea în anul 2024, în preajma alegerilor generale din Marea Britanie. Dramă politică și thriller, filmul, care este difuzat pe platforma de streaming video SkyShowTime, este unul declarat de ficțiune. Amatorii de tensiune epică, de complicate enigme descifrate cu inteligență, de jocuri politice sofisticate, de răsturnări spectaculoase de situație au de ce să fie mulțumiți vizionând această serie. Distribuția servește admirabil intențiile regizorale: sunt negreșit de nominalizat măcar Hannah Khalique-Brown, în rolul genialei studente Saara Parvin, Simon Pegg (Danny Patrick) și Mark Rylance (John Yeabsley). Dar realizarea aceasta cinematografică prezintă un aspect mai puțin obișnuit, care merită să fie menționat: filmul acesta de ficțiune ne stârnește interesul mai cu seamă prin… valoarea sa documentară. Cum adică? Adică, seria britanică este o lecție de inițiere care aduce în lumină părți ascunse/ inaccesibile ale istoriei contemporane. Ne sunt descrise extrem de precis și de convingător aceste noi, teribile forme de război planetar. E vorba despre războiul cibernetic, un război într-adevăr nedeclarat, în care atacatorii nu sunt la vedere și de aceea sunt foarte greu de contracarat. Aflăm din film cum acționează fabricile de troli și hackerii din Rusia, aflăm cum se desfășoară insidioase operațiuni de intoxicare și dezinformare, cum se lansează deep fake-urile, manipulările și vedem cum arată un atac cibernetic copleșitor prin amploare și intensitate, declanșat împotriva sistemului electoral britanic, cu intenția de a crea confuzie, nesiguranță, destabilizarea statului, haos și cu scopul final de a provoca o ripostă din partea englezilor spre a se ajunge la un război total. De asemenea, pătrundem și în tabăra cealaltă și înțelegem cu ce efort enorm, cu ce consum de inteligență reușesc serviciile engleze să limiteze pierderile și să pareze această uriașă agresiune: personajele peliculei sunt analiștii din cadrul GCHQ (agenția britanică de securitate cibernetică și informații). În The Undeclared War numele agresorului este rostit răspicat: Rusia lui Putin. Urmărind acest film, ne dăm seama ce s-a întâmplat în diferite țări europene democratice, cu prilejul alegerilor, când s-a vorbit insistent, și nu totdeauna cu dovezi, despre imixtiunea rusească. Și, desigur, ne dăm seama, mai bine decât din orice comunicat oficial (îndelung așteptat!), și ce s-a petrecut în țara noastră, la scrutinul anulat, de la sfârșitul anului 2024 și ce se poate petrece și în viitor. (Cronicar)
Critica de întâmpinare în revistele literare
Am citit câteva reviste literare urmărind strict ce apariții editoriale recente se află în atenția cronicarilor și a recenzenților. Astfel, în Steaua (nr. 7), la cronica literară, Victor Cubleșan scrie despre romanul Media aritmetică de Filip Florian, iar Iulian Boldea despre cartea Pe urmele lui Ulise de Alexandra Ciocârlie. Gheorghe Glodeanu, într-un text critic amplu, analizează volumul Texistența. Despre scris de Mircea Cărtărescu. Dan Gulea comentează un prim volum, de curând apărut, din jurnalul lui Radu Cosașu. Sub titlul „Poezia metaforei bine temperate”, Ion Mureșan remarcă poezia Niculinei Laza din volumul Îmblânzirea spinilor albaștri. În fine, Andrei Cuș recenzează favorabil, volumul de versuri nu despre neant este vorba aici, de Nicolae Teoharie.
În Orizont (nr. 7), Alexandru Oravițan scrie despre volumul Viața de după carte de Radu Pavel Gheo și despre lucrarea Un turn de fildeș în comunism de Cristian Vasile. Grațiela Benga comentează volumul omagial Mircea Martin. Elogiul nuanței, coordonat de Iulian Boldea. Alexandru Colțan analizează subtil cartea lui Daniel Cristea-Enache Cinematograful gol; de asemenea, recenzează antologia de versuri Cu o bufniță pe umăr de Cassian Maria Spiridon. Dan C. Mihăilescu scrie cu farmec despre cartea de proză scurtă Placebo de Adriana Neagoe. În fine, Marian Odangiu, sub titlul „Noua critică”, analizează volumul Realitate și cercuri, al cărui autor este Alexandru Colțan.
Un caz aparte îl reprezintă revista Luceafărul de dimineață, care este dedicată literaturii tinere. De aceea textele critice vizează, cu precădere, cărți scoase de autori tineri. În numărul 8/ 2026 al lunarului bucureștean, cronica literară de Horia Gârbea este despre romanul Hemiptera de Andreea Răsuceanu. Sunt publicate apoi o sumedenie de recenzii: Horia Vicențiu Pătrașcu despre Dialogul unui filosof cu o cioară de Dorian Furtună; Andrea H. Hedeș despre volumul Valea săpunului (versuri) de Andrei Zbîrnea; Maria Dobrescu despre volumul Cioburi și delicatese (versuri) de Maria Grădinaru; Evelyne Croitoru și Mihaela Stanciu despre volumul de versuri Simplu de Mihai Vasilescu; Mircea Teculescu despre volumul de versuri Panou de Andrei Doboș; Nicoleta Milea despre volumul de versuri Expertiza de Mihai-Cristian Vaidoș; Iulian Bitoleanu despre volumul de versuri Sensuri, semnat de un licean, Șerban Andrei Cristescu; Ana Dobre despre cartea de poeme Clivaj. Fidelitate de Alina Purcaru; Alexandra Mălureanu despre volumul de debut Fitiluri (versuri ), al Emmei Mihăiescu, care, reciproc, comentează și ea cartea de debut a Alexandrei Mălureanu Moartea ca a doua șansă (versuri)
Cum vedem, se scrie mult și se publică mult. Întrebarea ar fi dacă izbutește sau nu critica de întâmpinare să despartă grâul literar de neghina literară. (Cronicar)
Bucureștiul (și alte localități) în fotografii comentate
Există o categorie specială de clădiri în țara noastră: cele începute și rămase neterminate. Care stau așa, ca niște răni adânci, deschise, respingătoare, pe fața orașelor. Ele se întâlnesc în București, dar și în alte numeroase localități din țară. „Vedeta” clădirilor de acest fel ni se pare a fi Casa Radio. Ea făcea parte din planul megaloman al lui Ceaușescu care, mai ales în ultimii ani ai dictaturii sale, suferind de delir de grandoare, își pusese în cap să schimbe la față Bucureștiul după mintea lui nepregătită, umplându-l cu astfel de construcții enorme, lipsite de personalitate, imitații nefericite ale unor modele asiatice. De altfel, marea paradă de 23 August 1989 (avea să fie ultima din regimul comunist!), la care liderul comunist român a asistat, s-a desfășurat, la cererea sa, pe bulevardul din fața acestei clădiri, a cărei fațadă a fost peste noapte, de mântuială, finisată.
Dar în afară de acest edificiu, există o sumedenie de clădiri ceva mai modeste, rămase toate în această stare de „moarte clinică”. Câteva exemple: un ansamblu rezidențial eșuat la intersecția străzilor Doamna Ghica cu Heliade între Vii. Sau groapa fundației săpate cândva pe Calea Victoriei, în imediata vecinătate a redacției noastre, unde, între timp, a crescut o adevărată pădure, un fel de pui al Codrilor Vlăsiei, apărut aici, în plin centrul Capitalei. Sau, în alte localități: un schelet edilitar care tronează pe o stradă frumoasă din Sinaia.
Ce e caracteristic tuturor acestor construcții începute și abandonate? Ele au în comun faptul că starea aceasta a lor de nefinalizare durează de ani și ani, de zeci de ani chiar, pur și simplu s-a eternizat, desfigurând, sluțind înfățișarea Capitalei și a altor orașe, în nepăsarea noastră generală. Este cumva firesc, de înțeles că unele proiecte edilitare nu reușesc, falimentează. Nefiresc și de neînțeles este de ce nu se instituie o regulă, o lege prin care astfel de schelete edilitare să nu rămână veșnic în peisajul nostru urban. În alte țări n-am văzut așa ceva: clădiri neterminate, dezolante care, vreme de zeci de ani, să strice aspectul urban. Acele țări cum procedează încât rezolvă neplăcuta situație? Noi de ce nu învățăm din experiența lor? (Cronicar)