Am văzut spectacolul O scrisoare pierdută în concert al Adei Milea la Teatrul Național din Cluj, la Festivalul „Întîlniri“, organizat anual acolo. Era 2022, după pandemie, eram cam deșirați, cam fără haz, speriați, năuci. Dar bucuroși că sîntem împreună. Ada Milea nu se întîlnea atunci pentru prima oară cu trupa, colaborarea constantă, de ani de zile, cu actrița Anca Hanu fiind deja un nucleu artistic. Muzica și versurile de la montarea lui Gabor Tompa „Ubu în concert“, semnate de Ada Milea și Anca Hanu sînt și astăzi ascultate, cîteva hit-uri de satiră politică sînt fredonate de cei care admiră și gustă stilul artistei complexe, Ada Milea avînd un traseu remarcabil în genul acesta de spectacol-concert. De la „Apolodor“, care își continuă aventura și astăzi, la montările la care a lucrat împreună cu regizorul Mihai Măniuțiu, „Alcool“ de la Nottara, după poezia fabuloasă a lui Ion Mureșan, la cele regizate de ea însăși, „Chirița în concert“, „Furtuna“, Ada Milea explorează ludicul muzical, sarcasmul în universuri foarte diferite, într-o cheie personală, recognoscibilă. Un semn estetic unic în teatrul românesc.
Mărturisesc că am intrat mai greu în convenția propusă pentru „O scrisoare pierdută“. Vina a fost a mea, desigur, am avut nevoie de mai mult timp să descifrez codul, schema personajelor și reducția piesei lui Caragiale. Probabil că aici am întîrziat, pînă am înțeles mecanismul satirei construită în regia Adei Milea. Concentrarea situațiilor și a acțiunii doar pe traseul duplicității, ușurinței trădării, ca ceva de la sine înțeles, urmărind, de fapt, circuitul celebrei scrisori. Graficul accidentelor, succesiunea lor, îndepărtarea de adrisant determină, cu asupra de măsură, nucleul care stă la baza viziunii sale. Drumul scrisorii mută accentul mai clar, mai evident pe chestiunile ce țin de șantaj, de oportunism, de traseismul politic și toată gama de tare ce le implică. Tăind discursurile politice, Ada Milea deplasează atenția pe cuplul Doamna Brânzovenescu și Doamna Farfuridi, pe Dandanache și travesti-ul său, concentrînd aici „ideologic-ul“ textului, precum și mîrșăvia politicului. Înțelegînd propunerea, descoperi vocile actorilor, band-ul, desenul personajelor, intențiile regiei, comentariul vizualului, proiecțiile scenografului Andu Dumitrescu dezvoltînd dimensiunea politică actuală, breakingnews-ul, tema războiului. Ironia continuă a versurilor, rescrierea, practic, a piesei, are forță și savoare. Rîsul însoțește, de la un punct încolo, aproape fiecare personaj, cu aplauze ca la concert. Am dezbătut mult spectacolul. Am descoperit o trupă unită, o susținere continuă, pe dedesubt, a fiecărui moment. Anca Hanu, Doamna Brânzovenescu și Dandanache, piesă de rezistență prin inteligența construirii tipului de umor specific Adei Milea, Diana-Ioana Liciu, o senzuală și versatilă Zoe în capot, Cornel Răileanu, un Trahanache subtil, prezent, șeful benzii și al band-ului, Radu Dogaru și Mihnea Blidaru, doi cetățeni turmentați mai trezi decît toți ceilalți, de fapt, cu un joc mereu pe o muchie a comicului și responsabilității, Cristian Rigman, un Cațavencu care face uz permanent de un farmec conținut, Adriana Băilescu, o Doamna Farfuridi perfect în acord cu Doamna Brânzovenescu și, mai ales, cu partitura muzicală complicată, Ruslan Bârlea, un Ghiță care scapă frîiele unui joc ce-i părea cunoscut. Mișcarea scenică pe care Andrea Gavriliu a decupat-o pentru fiecare personaj, pe cupluri, dă o dinamică particulară în secvențe, pe anumite momente, și atmosferei de concert.
Stagiunea Teatrului Național din București s-a încheiat pe acoperiș. Pe scena „Amfiteatrul în aer liber“, cu „Mai e vreun candidat?“, un spectacol-concert după „O scrisoare pierdută“ a lui I.L. Caragiale, adaptarea și muzica, Ada Milea, cîntecele, Ada Milea și Anca Hanu. Producția a fost creată ca un laborator, mai întîi, al Centrului de Cercetare și creație teatrală „Ion Sava“, un spațiu cu identitate și imagine, care funcționează în Teatrul Național. Știind deja principiul, cam același, în mare, al gîndului Adei Milea, am urmărit cu atenție ce a eliminat, ce a adăugat, am căutat argumentele pentru fiecare opțiune și liniile noi de forță. Mai auster cumva, mai simplu ca imagine, mai structurat pe forma unui concert, a unui tip de entertainment, cu „soliști“ care antrenează publicul, coboară printre spectatori, cu un trio de muzicieni-actori prezent permanent pe scenă, cu un podium lung pe tot fundalul, formula pe care a ales-o pentru „Mai e vreun candidat?“ mi se pare mult mai directă. Mai „dură“, ca o radiografie ce evidențiază scheletul ticăloșiei politicii autohtone din totdeauna, nealterată, mai perversă, mai periculoasă azi prin tehnologie, presă, rețele de socializare, care împrăștie pe loc „derapajele“, cîrdășiile, amantlîcurile. Mai apăsată în decupajul comunist, chinezec, corean al costumelor, pe linia de la Cluj a lui Andu Dumitrescu, dar mai șarjat în ce propune Maria Constantin. Cetățenii turmentați sînt trei acum, un personaj colectiv, trei actori-muzicieni, Petre Ancuța, Emilian Mârnea și Florin Călbăjos, cu care Ion Caramitru a lucrat „ArtOrchestra“ și pe care i-a angajat în trupa naționalului, un personaj-cor care augmentează toate temele, un povestitor implicat, un narator-comentator, un martor al faptelor care pare că are în mînă atuuri-le deznodămîntului, care se joacă cu stările și tensiunile celorlalți, dialogînd, crescînd pulsul, ironizînd. Care, ca și noi, alegători mai mult sau mai puțin turmentați, încearcă să-și facă datoria civică, cu oarecare naivitate, cu un umor bine coagulat, dincolo de complicități și aranjamente mai vechi sau mai noi. Poate că am simțit nevoia unei participări mai nuanțată actoricește a celor trei, mai mult decît interpretarea partiturii vocale și instrumentale – clape, acordeon, contrabas – partituri stăpînite cu grație, cu farmec. Renunțînd la proiecții, ideea punerii în scenă devine mai concentrată pe felul în care tema scrisorii îngroașă tușele dezinvolturii șirului de trădări și complicități. Numerele Doamnei Cațavencu – prin tot ceea ce face actrița Alina Petrică, joacă, cîntă, prin măsură, prin abilitățile corpului, mimica de clovn, impun personajul ca protagonist, candidatul-deputat care încearcă prin orice mijloace, prin populism și oportunism, să cîștige voturi. Cuplul Doamnelor Brânzovenescu-Farfuridi, prin actrițele Natalia Călin și Florentina Țilea, a scos în valoare nu numai partitura extrem de dificilă, cîntată impecabil, cu voci pregătite, antrenate profesionist, dar și alura gravă. comică a unui mic cor antic care urmărește firul trădării partidului în care cred și pentru care luptă, pe care îl apără cu o vigilență inutilă. Ca doi fraieri. Ca fraierii din noi, care luptăm, ne ambalăm, sperăm că mai există onestitate și ideologie. Jocul minimalist, gestica, mișcarea de duo vocal în plin concert, mimica actrițelor, trecerile rapide de la un ton, la altul, expresia corporală creată de Florin Fieroiu care le amplifică „zbaterea“ și „grija“, măștile pe care le alternează pe tot parcursul spectacolului m-au impresionat. Atenția și concentrarea asupra performanței și a savoarei pe care o degajă este milimetric calculată. Doamna Dandanache este aici un vulcan imprevizibil, „confuz“ la prima intrare. Pentru scurtă vreme. Emilia Popescu erupe. Doamna Dandanache coboară din fotografia de grup stupefiată și iese la o luptă pe care o cîștigase deja prin mișmașuri de culise, un captatio de imagine și popularitate, gros, cu trucuri pe gustul unui electorat majoritar. Tot momentul, interpretarea, ridicolul apariției bine ținut în mînă, vocea condusă tot pe o partitură dificilă, aplombul unui personaj fără scrupule, care vine peste votanți ca să le cîștige simpatia, empatia, ca să facă spectacol de dragul spectacolului este unul de forță, perfect controlat în toată explozia lui. Dacă Doamna Cațavencu apare avariată, tîrîndu-și piciorul în ghips în urma bătăliilor interne, și face sens, nu am înțeles de ce și Doamna Dandanache vine cu mîna în ghips, legată de gît. Dandanache este deasupra caftului ieftin din turmă, el cîștigă de acasă, prin alte mijloace. Nu am găsit nicicum argumentul pentru această opțiune. Mihai Munteniță este aici un prefect de carton, un Elvis de mahala, depășit de foncție, de pierderea scrisorii și a intimității, de sfori și de propriul desen rizibil, prăfuit, al unei naivități caraghioase, non-conflictuale. Pandantul Prefectului este Zaharia Trahanache pe care Vitalie Bichir îl duce într-o notă sobră, gravă – o voce bună de bas-bariton- un politician lucid, prezent, un „tovarăș“ care execută directivele de partid, care dă ordine scurte, care închide ochii la „traducerea“ lui Zoe, care îl ia pe prefect cam atîta cît este și toate atîta vreme cît nimeni nu îi periclitează poziția.
Am văzut ambele repre zentații pentru că în Zoe Trahanache sînt distribuite două actrițe: Aylin Cadîr și Oana Laura Gabriela. În foaia pe care am primit-o, am observat roluri duble și pentru Doamna Cațavencu, și pentru Doamna Dandanache. Sper că nu mai este actuală povestea. Am încercat să fac rotirea actrițelor și sensul pe care l-ar primi în spectacol. Nu l-am găsit. Poate că ar fi bine să rămînă așa. În fine, cred că un punct vulnerabil al montării este Zoe. Chiar Zoe. Poate că din jocul celor două actrițe, complementare pe alocuri, s-ar face un întreg plauzibil. Într-o măsură diferită, fiecăreia îi lipsește senzualitatea, ciudat și pentru una, și pentru cealaltă, modificarea tonului în funcție de ceilalți parteneri și de situație, o stridență în voce și în neînchiderea vocalelor la Oana Laura Gabriela, o lipsă de vînă și de persuasiune la Aylin Cadîr. Cel puțin așa stăteau lucrurile la primele reprezentații.
Mai e vreun candidat a cărui apariție să ne surprindă, să iasă din cărți oculte peste noapte? Răspunsul cel mai recent este: DA. Realitatea tăvălește orice hocus-pocus al atîtor alte și alte aranjamente. Ada Milea, Anca Hanu și trupa de actori ai Teatrului Național din București, cu voci lucrate, impecabil, cu pregătire muzicală, cu aplomb, nerv, cu o dozare a energiei, a atacului, a științei facerii unui moment de comedie, și nu doar, actori de primă mînă au adus printre noi o nouă istorie a unei veșnice scrisori pierdute. „Mai e vreun candidat?“ după Caragiale este un pretext pentru o satiră și mai acidă, și mai ironică, un concert-spectacol cu ritm, vervă, inteligență, cu priză și impact.