Într-o seară din acestea multe sufocante, în vreme de incertitudini majore, în Cetatea de la Alba Iulia m-am apucat să povestesc unor actori tineri talentați, inteligenți, sensibili, despre prieteni. Despre artiști mari, care astăzi nu mai sînt. Au rămas umbrele. Umbrele lor pe pămînt sînt personajele. Mișcările acestora pe scenă, în amintiri, în aburul timpului. Și uite așa, serile au fost tot mai des prilej de întîlniri intime. Exact cînd întunericul coboară și Luna urcă pe Cer. Ora Teatrului. Reflex. Dor. Dureros. Povești. Fantasme. Vară. Ploi. Caniculă.
În mod straniu, tot mai mulți tineri nu știu mai nimic despre cei care au făcut istorie. Cum au făcut-o. Întîmplările liant. Contextul. Nici în București, cu atît mai puțin prin țară. Poate că nu mai are cine să le spună despre modele, despre faptul că orice construcție are o bază solidă, de dorit, cărămizi, uși, ferestre, praguri, că din vis-visare cresc aripi de înger, de pasăre, că visul se naște și se preface în dorință, dorința în iubire și iubirea se topește în creație. Fiecare teatru și-a avut și încă își mai are amprentele. Cine se ocupă de memorie? De exercițiul recunoștinței, al admirației? Iată că, la Sibiu, Festivalul face asta. Aș spune că este normal. Mai mult decît normal. Că doi dintre fondatorii Teatrului „Radu Stanca“ de după 1990 și ai Festivalului nu mai sînt. Iar uitarea este boala națională. Totuși, mai sînt cîteva excepții poate tămăduitoare. Poate vor fi cîndva și colocvii, știu că destui doctoranzi sau cei care și-au pregătit dizertații de-alungul anilor au cercetat opera lor și mi-au cerut analize, detalii, recomandări de bibliografie. Numele lor sînt baza unei istorii a teatrului altfel, unei nebunii duioase și năbădăioase, unei prietenii fascinante: Iulian Vișa. Regizorul. Virgil Flonda. Actorul. Știu că încă studenții de la Universitatea din Sibiu mai știu ceva despre ei, iar Constantin Chiriac oferă Premii, în Gala Festivalului, care le poartă numele.
I-am cunoscut la Sibiu, la începutul anilor nouăzeci. Iulian Vișa a pus în scenă la Piatra-Neamț, în 1976, spectacolul mare cu Slugă la doi stăpîni, iar Horațiu Mălăele a făcut cu acel Truffaldino unul dintre cele mai mari roluri din carieră. Florin Anton l-a divinizat tot pentru ce au construit la Piatra, pentru vraja minții lui. În 1991, s-a întors din Danemarca, din exil, la chemarea lui Andrei Pleșu, a lui Ion Caramitru, dar mai ales a prietenilor lui Virgil Flonda și Constantin Chiriac. Acum era directorul Teatrului, un fost cinematograf. Am intrat încet, la balcon. Repeta. Am privit în jur, încercînd să mă acomodez cu întunericul. Totul era vopsit în negru. Ca o cutie neagră magică, supradimensionată. Pe scenă, actorii Virgil Flonda și Constantin Chiriac. Vișa nota observațiile pe un caiet, sublinia, meticulos, desena ceva. Nu făcea niciodată observații cu toată lumea de față. Îl ruga pe cîte un actor din distribuție să-l însoțească acasă și pe drum îi împărtășea poate nemulțumirea sau, dimpotriva, ideea de a se arunca mai departe în ce au descoperit, într-un gest, într-un drum, într-o privire. A doua zi, la repetiții, vedeam alte linii, direcții, intimitatea discuțiilor. Taina lor. Iulian era timid ca o fată mare. Priveam amîndoi scena, repetițiile și ne observam cu unghiul periferic al ochiului. Așa a început una dintre cele mai frumoase și nobile prietenii.Prin aburii timpului și măști fel de fel revăd și aud atîtea. A fost ceva atît de intens, de dramatic, de tragic. A fost o premoniție, ba nu, un fel vizionar de a chema faptele mari să se întîmple. Tot ce gîndea Vișa și ne spunea îmi părea ca o rugăciune cunoscută și nu prea, îmi părea mai degrabă un alint, o proiecție care, dacă se va împlini, nu se va putea numi decît miracol. Atunci, la balcon, suspendați deasupra scenei și a lumi mi-a șoptit, tot privind înainte: „Marina, vom face aici lucruri cum nu s-au mai țesut. Lumea va veni puhoi. Oamenii vor veni și pe jos aici. Să rămînem împreună. Să stăm legați ca Virgil și Costache în «Chang-Eng». Noi patru. Pentru că am fost aduși împreună.“ Îl ascultam, tot cu ochii înainte. În atîta întuneric, nu îmi era frică. Nu mă întrebam unde am ajuns. A intrat Chiriac cu niște caiete program în mînă. Erau cele ale spectacolelor din Danemarca. Nu mișcam. Chiriac le răsfoia, Vișa le comenta. Flonda s-a strecurat și el lîngă noi. Nu îmi era nici frig, nici cald. Părea că stăm toți patru în căsuța lui Andersen. Visul a ieșit din Iulian, a ieșit din teatru, a depășit anii în care au fost persecutați, a continuat să meargă pe străduțe, pe ulițe, pe străzi, am visat și noi, a venit și Godot, pe care nu l-a așteptat nimeni, a fost Decameronul și uluiala cînd s-a jucat la București, la Bulandra, cînd Rebengiuc îl înghițise aproape în brațe pe Nae Floca Acileni, iar spectatori ceilalți pe Flonda, Chiriac, Suzana Macovei, Diana Văcaru. Mintea lui Iulian Vișa, cultura lui, libertatea îl făceau uneori imponderabil. Așa îl simt chiar și azi. Imponderabil. SUFLET. Undeva, pe deasupra, zîmbind: „Am spus eu.“. Da, La Sibiu vin oamenii ca în visul lui Vișa. Acum, totul este pe pămînt. El le-a dat forța și nebunia lui Chiriac și lui Flonda să redefinească teatrul, repertoriul, să nu stea în fața niciunui obstacol, să prefacă un Festival studențesc, în unul prestigios, de calibru. Ochii Sibiului sînt martori. Fără să clipească.
Iulian Vișa, Virgil Flonda. Primele intersecții, însoțiri. Dependența. Cînd mergeam la Sibiu, cred că ne despărțeam doar cînd aveau spectacole. În rest, mergeam ca în „Chang-Eng“, ca și cum am fi fost siamezi, uniți-lipiți de sus și pînă jos pe o parte a corpului. Iulian Vișa era esență. Pură. Virgil Flonda, un tumult incandescent, o cascadă care își aruncă apele înspumate în toate părțile. Iulian vorbea calculat, aproape șoptit, riguros, aparent rece. Aparent. Virgil era ca un clovn din lumea lui Fellini. Imaginile lui erau atît de inventive că mă trezeam repetîndu-le ca să le înțeleg, ca să le înhaț sensul, poanta, trimiterile, gag-ul, lacrima, aripa. Iulian este diurnul. Am stat mai mult cu el în orele virile ale zilei. Virgil este nocturnul. Dezmățul inventiv al nopții. Se împlinesc în iulie și în august destui ani de cînd ei nu mai sînt. Au murit tineri. Acum realizez. Topiți după teatru. După aventura asta care depășește neputințele omului. Ce cerea Vișa actorilor și ceea ce făceau ei cu adevărat pe scenă era ca dintr-un basm nordic. Perfect. În liniile cele mai clare. Impecabil. Și, la un moment dat, inima îți lua foc. De patimă și de iubire. Și de atîta tandrețe, smerenie, delicatețe. Rătăcesc pe urmele gesturilor lor. Mă aud spunînd cu voce tare fraze întregi de ale lor. Cînd mă opresc din înaintare, uneori îmi întorc capul și văd două umbre ce cresc în spatele meu. Sînt omul cu două umbre. Virgil și Iulian.
Virgil Flonda este legătura mea esențială și profundă cu Teatrul. I-am povestit asta lui Chiriac la Chartreuse, lîngă Avignon, unde cineva ne-a deschis noaptea o biserică veche, iar ea ne-a lăsat să privim cerul și Luna prin urmele acoperișului. Virgil Flonda înseamnă pentru mine Devoțiune totală, patimă, nebunie, flacără, cultură, cultul absolut al Cuvîntului. L-a divinizat pe Iulian Vișa și l-a urmat pînă la capăt. Era fanatic! Fanatic de teatru și de valoare. Am stat ani de zile cu gura căscată la ce făcea pe scenă, în culise, în cabină, la vreo cîrciumă sau la el acasă, cu Mioara, omul care l-a înțeles și l-a însoțit. „Dacă Vișa mă distribuie în mersul trenurilor, joc orice tren, pe orice rută, joc și gara. Și calea ferată, orice!“ Virgil Flonda a fost Prietenul meu. Generos, rafinat, drăcos, apucat, blînd, tandru, puternic, vertical. Mîșkin. Prințul meu rus alb. Nobil. Un Model pentru ce este umanitatea în teatru, în Teatrul cel mare. A avut un control perfect al minții și o disponibilitate uluitoare a trupului, a sentimentelor. Îți lua și creierul, și rațiunea, și inima cînd îl priveai ce face pe scenă. Îl luai de mînă și zburai, liber, pe cele mai fantastice tărîmuri ale imaginației, ale ficțiunilor de orice fel, ale visurilor… Virgil Flonda este Prietenul meu, superbul meu Prinț Alb a cărui poveste o duce mai departe fiecare actor sau student care i-a simțit aripa, puritatea, cuvîntul, ochii lui apucați de teatru!