Scriu, revin, analizez. Nu mai sper. Dezastrul din cultură mi se pare că atinge un vîrf extrem de periculos. Cumva și în urma unor poziții clare, dure, constante. Pentru că, de exemplu, bugetul aproape de zero care se dă Ministerului Culturii nu reprezintă o situație nouă. Ci una nemodificată de multă vreme. De cîte ori a fost vorba să se taie de undeva, pentru că, vorba aceea, nu sînt bani, s-a început cu educația, cultura și sănătatea. Fără excepție. Ceea ce face și mai dureroasă regula. Pilonii oricărei societăți sînt cei amintiți. Ei dau stabilitate, formulează termenii de formare și modelează viitorul. Am stat în ultimele săptămîni și am cercetat, m-am documentat, cît am putut, despre ce învîrteli, șpăgi, afaceri, scurgeri de fonduri s-au practicat în instituții diverse, ce mafie, ce mînă în mînă cu diverși oameni politici din vîrful piramidei sau obscuri, dar pioni care fac să funcționeze sistemul, reprezentanți ai masoneriei sau ai altor societăți cu putere. În mod straniu, sau nu, se găsesc bani de la Ministerul Culturii sau alte instituții de stat pentru gale, festivități cu tam-tam, acțiuni cu mult fum în jur, care nu înseamnă absolut nimic decît satisfacerea unor orgolii, jocuri. Nicidecum interesul pentru valoare, artă, cultură. M-am gîndit cîtă umilință și ce mai furci caudine, formulare imposibile, aberante, ce hîrțogăraie gogoliană trebuie să facă artiștii care aplică pentru fondul AFCN al Ministerului Culturii. Ce zbatere pe creatori, cîtă birocrație, ce răspunsuri primesc. Anul acesta, toată porcăria a fost mai lungă și mai lată. Artiștii independenți au acest AFCN ca aproape unică sursă de finanțare pentru proiecte care, unele, abundă în creativitate, conexiuni, deschidere. Patul lui Procust însă funcționează. Nu există niciun fel de strategie pentru cultură la nivel național. Cum nu există nici la nivelul primăriilor, județelor. Realitatea nu îngrijorează pe nimeni, nu preocupă pe nimeni. Funcția înseamnă putere. Și asta este mai presus de orice. Gustul mierii. Impostura capătă forme monstruoase, aranjamentele se fac pe cai mari sub lozinci de tipul „transparență“. Limbajul se îndepărtează grav de norma limbii literare, se învîrtesc vorbe, multe, în fraze greoaie, parantetice, care nu spun nimic. Dar absolut nimic. Anii de după 1990 au însemnat şi o luptă atentă împotriva înregimentării politice a artei. Solidaritatea artiştilor şi poziţiile lor ferme faţă de tot felul de legi, ordonanţe, forme de abuz cu implicaţii imediate sau pe termen lung a fost constantă, pînă nu de mult, indiferent de culoarea politică a puterii sau a simpatiilor noastre individuale. Aici am avut o forţă uriaşă. Mulți, personal, prin moralitate și profesionalism. Dar o forță uriașă a avut UNITER-ul prin Ion Caramitru. Dincolo de breaslă. Poziții ferme. O luptă fără limite pentru drepturile artiștilor, pentru modificări de legi care îi dezavantajau, pentru respect. Credibilitate şi autoritate. Au fost ameninţări. Mai directe, mai voalate, personale. Procese, controale, presiuni, tîrcoale pe toate părțile, doar se va găsi ceva care să discrediteze. Atacurile au avut regulile cunoscute. Dar, pînă nu de mult, arta şi artiştii şi-au ţinut poziţia în societate. Și în comunităţile specifice. Nu enumăr acum înfruntările, spaimele, umilinţele. Ce vreau să spun este simplu: ne-am apărat profesiunile împreună, chiar dacă la putere au fost cei pe care i-am simpatizat şi votat sau invers. Erori au făcut toți. Unele mai mici, altele mai mari, cîteva catastrofale. Metoda pentru cele din ultima categorie, noaptea, ca hoții. Adică, mai nimic la vedere, proiecte legislative trimise pe burtă în dezbatere, proiecte care ne vizează direct și aruncă în aer principii, înfăptuirea proiectelor și chiar existența uniunilor de creație. Trăim într-o halucinație. Dar perfect funcțională! De cîteva luni, Guvernul a fost demis. Ministrul Culturii și-a dat demisia, de onoare, din acest guvern picat prin moțiune de cenzură. Constat, cu stupoare, că ministrul este pe scaunul său, nu am citit nicăieri, oricît am căutat, care a fost răspunsul lui Bolojan, acțiunile ministrului merg înainte ca și cînd totul este normal, lin, fin. Concursuri, măsuri, apariții, un prim om politic numit într-o funcție de conducere a unei instituții de cultură: fostul ministru al culturii, Bogdan Gheorghiu, numit manager interimar la Opera din Cluj. Fapt fără precedent. O liniște stranie. O retragere, parcă. Cam fiecare pare să-și protejeze poziția, anumite privilegii sau vizibilități, vorbe, vorbărie, exprimări și enunțuri care maltratează limba și nu spun nimic. Rezistă cine poate. Cum poate. Jocurile ipocriziei și cele ale dublei măsuri se fac și ele, la vedere. Teatrele din București sînt conduse de interimari de ceva vreme. Unii manageri sînt tot acolo, ca și cum au avut deja un mandat cîștigat la concurs. Puțini sînt incomodați de situație. Unii sînt vocali și curajoși pe rețele. Alții… multe lebede. În mandatul lui Nicușor Dan, cultura a fost ultima pe orice listă. Dacă a fost vreuna. Situația aberantă și în afara legii se prelungește de atunci. Primarul actual colaborează cu mulți care au fost și atunci în jurul lui Dan. Greu de tot de înțeles ceva. Nu știu cum vor funcționa teatrele. Probabil că unii caută sponsori. E normal. Dar de ce te-ai zbate cu adevărat cînd funcția ta poate să zboare mîine? De ce ai construi strategii, parteneriate, proiecte, regizori invitați cînd tu, ca director, mergi plin mlaștini? Artiștii independenți? Pentru ei cine se luptă? Pe ici, pe colo, unele sindicate recent formate. Fondul este mult mai profund. Mai trist. Mai grav. Mai periculos. Absolut toți oamenii politici, tot aparatul de stat, guvernul, care încă este, președintele stau cu fața întoarsă de la existența și importanța majoră a artei și a culturii. Pentru prezent și pentru viitor.
Nu-mi dau seama cînd am observat prima dată cum gustul puterii lasă urme pe cerul gurii celor care, artişti din breaslă, ajung, pentru un timp mai scurt sau mai lung, într-o funcţie de director. A fost o situaţie gravă, în afara legii, cînd primar a fost Oprescu. Toţi directorii din Bucureşti erau interimari. Fără evaluările anuale, fără concurs. Nicio parte nu părea prea deranjată de anomalia asta. La sesizarea cîtorva dintre noi, s-a hotărît ieşirea din trenarea inexplicabilă. Deşi eram de cealaltă parte a baricadei, am fost invitată în comisie, am fost preşedinta ei şi îmi amintesc zilele lungi în care am stat, împreună cu toţi ceilalţi colegi, să refacem criterii, tipul de evaluare, de concurs, tipul de punctaj. Nivelul a fost ridicat. Prin competenţă şi autoritate. Ideea de favoritism a fost eliminată prin atenţia şi responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Emoţiile au fost reale în toate discuţiile şi analizele avute cu directorii de atunci: Cornel Todea, Dorina Lazăr, Florin Călinescu, Alexandru Darie, George Ivaşcu, George Mihăiţă, Călin Mocanu, Alexandru Arşinel. Orice formă de presiune sau manipulare s-a stins repede după discuţia pe care am avut-o cu primarul de atunci. S-a creat un clasament, să spunem, în urma rezultatelor – care diferenţia şi alocarea bugetelor – şi i-am rugat pe toţi directorii să limpezească identitatea şi profilul fiecărui teatru din Bucureşti.
Cu anii am observat cum se instalează, iarăşi, preferinţe politice, „înregimentări“ de tot felul a directorilor, poziţia plecată a capului ca să nu fie tăiată craca puterii. O oarecare linişte s-a lăsat peste Bucureşti. A mai fost un moment de confruntare directă cu Firea, ca Primar, pe care am avut-o împreună cu Ion Caramitru. Cînd UNITER-ul a condamnat public înlăturarea ciudată a Dorinei Lazăr de la Odeon, după ce primise scrisoarea de numire în funcţie, am pus la bătaie sediul uniunii – care este al primăriei şi este dat în folosinţă pe cincizeci de ani – şi finanţarea proiectelor, în cap cu Festivalul de Teatru. Discuţia pe care am avut-o, înfierbîntată la început, s-a transformat într-un dialog. Am explicat devierile, amestecul politicului, dar şi faptul că breasla este vie şi reacţionează, amendează, apărîndu-şi profesiunea şi valorile.
Ideea că trebuie să faci frumos ca să primeşti finanţare este eronată din capul locului. Cei care au funcţii, pasagere oricum, sînt puşi acolo ca să dea banul public pentru cultură. Nu cui se apleacă mai mult sau cui tace şi acceptă directive aleatorii, partizane, ci celor care îşi susţin proiecte de valoare. În Bucureşti s-a petrecut un cutremur la venirea lui Nicuşor Dan ca Primar. Nu l-a interesat teatrul, să spunem, pe perioada întregului mandat. Resimt asta şi personal. Pentru că l-am votat. Unele alungări din funcţiile de director au fost execuţii, nu evaluări, nu concurs, nu dialog. Reacţiile noastre? Aproape zero. Au trecut cîţiva ani. Rezultat: absolut toţi directorii de teatre din Bucureşti sînt acum interimari.
Scriu din nou: ne place compromisul. O poziție îndelung exersată ca, nu e așa, sabia să nu poată tăia capul plecat.
Cui îi convine această situaţie la limita legii? Primarului şi Ministrului Culturii? Partidelor? Guvernului? Căror structuri? De ce? Unele instituţii primesc fonduri mai mari, altele, foarte mici. În funcţie de ce? Poate fi în spate un joc al susţinerii prin tăcere şi acceptare?
Care este strategia culturală a oraşului Bucureşti? Dar cea a Ministerului Culturii?
„Noi muncim, noi nu gîndim.“ Încă aud asta.