Din 1990 încoace, statul român nu a construit niciun teatru. Nicio sală de concerte. Niciun hub cultural. S-au renovat și reabilitat cîteva teatre din România, clădiri arhitecturale unice, anulate de comuniști. Este complicat să construiești. Orice. O casă, o școală, un spital, un teatru, o grădină, o comunitate, o societate, o lume. Cel mai simplu este să distrugi. Din ce în ce mai la îndemînă. Distrucția s-a produs sub nasul multora dintre noi odată cu instalarea comunismului și anularea principiilor, a ideei de proprietate, de identitate, de moralitate. Demnitatea, iarăși, a fost un prag pentru prea mulți. După 1990, au fost destule ambuscade create de oamenii politici în teatrul românesc. Dacă la început, cei care au făcut abuzuri, ilegalități și execuții față de oamenii de teatru au fost cei din partidul roșu, încet, diversitatea culorilor și accesul la putere, în sincope, și a altor partide, a ameliorat tendința aceasta. Nu a vindecat-o, însă, niciodată, pentru că sindromul puterii creează vertij. Puțini au fost pregătiți să facă față funcției. Oricare ar fi fost aceea. De la un timp, cam toate culorile politicului, spun așa pentru că nu se mai poate invoca vreo ideologie anume, se uită strîmb la ceea ce înseamnă arta, creația și creatorii. Chiar dacă s-a reușit modificarea legislativă, după 1990, și actorii nu mai sînt prestatori de servicii în nomenclator, este limpede că reflexul de a fi priviți așa nu a dispărut. Printr-un exercițiu constant practicat în orașele de provincie, apoi și în București, disprețul și aroganța au început să dea pe dinafară. Am simțit, prin decizii și atitudini care s-au strîns, țîfna față de creatori, întrebări comunistoide, calificări denigratoare, complicități politice legislative. Deși nu întotdeauna solidari, artiști și-au cunoscut valoarea în comunitate. Numele mari de regizori, actori, scenografi au fost și sînt cunoscute nu doar în istoria sau prezentul teatrului românesc, ci și în lume. Mai puțin și deloc cunoscute la noi. Atacul asupra teatrului, ca să nu extind, a reînceput mai de mult. Întîi, în provincie. Comasări, am reacționat, negociat, uneori cu succes, alteori, nu. Primari, președinți de consilii județene, oameni de afaceri mînă în mînă cu oamenii politicului care doresc să învîrtească interesele urbei doar după bunul plac și numărul banilor din conturile personale. Ca breaslă, am cam început să fim defensivi, reținuți, împrăștiați, absenți, după plecarea lui Ion Caramitru. Nu discut aici de implicarea cîtorva dintre noi în nume personal, în profesiuni și pe orice cale am găsit de cuviință. Tăcerea din breaslă a devenit, în destule cazuri, complice. Scriu aceste rînduri cu amărăciune. Din 1993 încoace, pagina aceasta de teatru din cea mai prestigioasă revistă de literatură a fost una determinată de analiza fenomenului teatral, dar și de luptă constantă împotriva derapajelor. Zeci și zeci de texte pe acest ultim subiect. Care arată și numărul aproape constant al atacurilor în multe locuri teatrale din București și din toată țara. Cei mai tineri habar nu le au, mulți dintre cei ce le-au știut, le-au uitat. S-au cîștigat multe bătălii, s-au pierdut altele, poate că se adună și cîteva războaie în care am fost cîștigători. S-au oprit acțiuni, decizii, s-au anulat dacă au fost emise, s-au recalculat finanțările unui teatru, ale unui festival, au fost confruntări directe, dure, amenințări – cu anularea banilor pentru Festivalul Național de Teatru și, mereu, cu punerea în discuție a Sediului UNITER. Adică, dacă deranjezi puterea, repet, oricare ar fi ea, apar pîrghiile care să pună în mișcare un întreg sistem al amenințărilor. Radicale. Vă luăm, vă tăiem, vă comasăm, vă desființăm, vă distrugem, vă arătăm noi. Extrem de rar a fost „dăm“. Facem parteneriate solide, profesioniste. Nu vă folosim în campanii electorale, nu vă impunem strategii estetice. Sînt și excepții în tot acest coșmar. Și la teatru, întocmai ca la fotbal, se pricepe toată lumea. Cuvîntul „teatru“, „actor“, expresia „joacă teatru“ apar acum în limbă, nu și în norma limbii literare, folosite aberant, alandala și lezant. Pe un teren, un jucător care simulează ceva este catalogat cu „joacă teatru“. Despre zone de conflict auzim comentariile cu „teatrul de război“. Și tot așa. Asta arată cam cîtă cunoaștere față de anumite profesiuni și arte avem parte. Degradarea atitudinii față de creatori nu a încetat niciodată. În consecință, nici abuzurile. Repet, indiferent de partidul căruia i-a aparținut sau îi aparține un primar, un președinte de consiliu județean, un ministru, un senator, un deputat. În plus, toți aceștia au găsit sprijin, punctual, și în breaslă. Veriga slabă, doritoare de vizibiliate obținută altfel decît prin profesiune, se dezvoltă, uneori, și din ADN- ul nostru, parcă. Panglicari, sforari, sforăitori, pupincuriști au fost, sînt și vor fi. Cu ei s-au dat unele lovituri în societate, în istorie, în istoria teatrului, implicit. Tot ce se repetă, semnifică. Acțiunile de discreditare a oamenilor de teatru, a unor directori, a unor evenimente au fost, nenumărate, destule sprijinite din interior de mediocri, de artiști fără operă, unii avînd colosalul merit în ziua de azi: sînt vocali pe rețele sau pe la regrupări. Am tăcut sau am reacționat infinit de puțin ca breaslă sau individual cînd au fost schimbați, unii printr-un fel de execuții, cîțiva directori de teatru din București. Nici astăzi nu am înțeles visceralitatea exprimată împotriva unor reguli, a unui statut, a unei bresle. Am acceptat, în consecință, acest desant împotriva teatrului declanșat de primarul Nicușor Dan și suita sa. Am acceptat ca la direcția de cultură a orașului București să nu fie un om de cultură. Am acceptat ca din comisiile de execuție să facă parte artiști, actori, regizori, care la nivelul întregii comunități sînt nimeni, atacabili, vulnerabili prin acțiuni și, mai cu seamă, prin absența operei. Au fost aduși în comisii persoane din provincie, Brașov, Sibiu, de pe la UNATC, care au derulat un „spectacol“ dezagreabil. Mînă în mînă cu politicul. Directorii interimari numiți atunci sînt și astăzi, după ani de zile, în funcție. Deși în lege scrie că interimatul este de maximum 120 de zile. Avem deja alt primar. Nu s-a zbătut, preocupat nimeni să rezolve această ilegalitate. Este drept că nici vreun director interimar nu a dărîmat vreo ușă prin insistențele și aclamarea intrării în legalitate. S-au comasat multe instituții culturale din București. Am tăcut. Nu am văzut analiza care să conducă la această decizie. Am căutat să o citesc. Nu am înțeles înființarea unora dintre ele. Adică, am priceput și pe unde și pentru ce se duc anumite fonduri, activități impuse ca să dea bine la funcționarii primăriei, să arate că dumnealor muncesc, sînt creativi și au destule coloane strîmbe de slugarnici plecați. Dispuși să facă orice ca să rămînă în funcție. Să aibă privilegii. Dar trebuie să fie un studiu serios, și nu o atitudine umorală împotriva anulării unui spațiu cultural. Am fost la ultima reprezentație cu spectacolul Un tramvai numit dorință, regizat de Andrei Huțuleac. Undeva în afara cercului popular al Bucureștiului. O sală arhiplină, pe caniculă, spectatori plătitori de bilete. Am încercat să aflu ce se întîmplă cu decorurile acestui spectacol, de plidă, dacă s-au oferit locuri de depozitare, dacă Arcub-ul, singura instuție care rămîne și nu mi-e limpede dacă le înghite pe toate, le preia. Mi se pare halucinant. De luni de zile scriu pentru stoparea anomaliei conform căreia artiștii colaboratori într-o producție să fie plătiți de îndată. La timp. Conform legii, conform contractelor care sînt între părți. Nici pînă acum, situația aceasta aberantă nu s-a reglat. Este descalificant. Se vorbește, însă, cu aplomb, despre strageia culturală a orașului. Ba chiar a patriei. În timpul acesta, prin comisiile de la senat trece o lege care pune în pericol activitatea uniunilor de creație și viața unor creatori. În acest timp, primarul de la Iași și o doamnă fost ministră a Culturii vor să demoleze CUB-ul de lîngă teatru, un spațiu ce ține de istoria recentă a orașului. Între timp, abuzuri și haos în multe instituții conduse de nimeni puși politic sau prin alte căi, concursuri de manageri absolut discutabile și atacabile. La Teatrul „Matei Vișniec“ din Suceava a cîștigat concursul un actor care a plagiat programul. Lucru dovedit public. Tăcere. Pe plan local. Tăcere în breaslă. Între timp, Teatrul „Ariel“ din Rîmnicu Vîlcea nu mai este. La fel și cel din Buzău. Zilele trecute, prin gesturi și pseudopropoziții într-o foarte aproximativă limbă română, niște persoane cu funcții și infinit de departe de cultură, așadar, prin voturile celor din PSD și PNL s-a închis un teatru: Teatrul „Maior G. Pastia“ din Focșani, unul dintre teatrele cu arhitectură nobilă, cu un trecut, în care au debutat și au jucat mulți actori. Nu s-a schițat vreun gest că cei din conducerea locală care a semnat un act criminal ar fi fost interesați să organizeze un concurs serios pentru un manager capabil să anime trupa, cei cîțiva actori angajați, să facă un program, să nu fie doar un loc gazdă pentru turnee sau alte manifestări. Nu, pentru că este simplu cu un interimar-marionetă. Este la dispoziție oricînd, îndeplinește ordine politice, habar nu are ce e aia teatru, scriitori, actori, îi calcă pe cap, încearcă să-i umilească. Pentru că nu au nici cea mai elementară cunoaștere, de la vreo școală, despre ce este educație și cultura unui popor. „Subscrisul Maior G.Pastia, ca urmaș al unei vechi familii din Focșani, în dorința de a lega și mai mult numele meu de orașul în care m-am născut și al cărui cetățean sînt, văzînd necesitatea viu simțită de toți concetățenii mei de a avea un local propriu de teatru, clădire care pe lîngă că ar fi o podoabă a orașului, dar va fi și un templu de educațiune și cultivare a sufletului. În acest scop donez prin acest act orașului Focșani, reprezentat cum mai sus s-a spus, suma de trei sute mii lei. Act de donație semnat în data de 3 martie 1908.“
Citesc și recitesc aceste cuvinte. Ca și cele scrise de ctitorii teatrelor din Severin, Caracal, Oravița. Conștiință, responsabilitate, generozitate, sentiment civic. Sînt în secolul 21. Anul 2026. Ctitori, cîțiva, cam aceeași cunoscuți deja, iar Teatrul „Grivița 53“ li s-a alăturat cu arme, bagaje și spectacole începînd de anul trecut, fiind singurul teatru – privat – construit în ultimii zeci și zeci de ani, care a construit un loc și, totodată, o comunitate. Ce face statul român prin politicienii lui? Dărîmă. Distruge. Dinamitează. În România liberă, din 1990, statul nu a construit niciun teatru, o sală de concerte, un hub cultural.