Demult, cineva mi-a spus asta în Japonia. M-am gîndit dacă eu aș vrea să fiu fluture. Chiar și pentru un vis. Ce m-ar interesa mai tare? O culoare? Mișcarea aripilor? Eliberarea? Zborul? Nu știu nici azi.
În zeci de ani ai acestei profesiuni, am fost invitată să văd punerile în scenă din țară sau de oriunde din lume, în general de directori de teatre și de festivaluri. Uneori, și de regizori. Cam asta a fost regula. Apoi, s-au adăugat orele de la repetiții, orele de discuții, chemarea unor actori și scenografi. Regulile funcționează și cînd apar excepțiile. Care au un farmec nebun, uneori.
Într-o dimineață, mă sună Emil Coșeru și, direct, îmi spune că a scris un text, că o regizoare tînără l-a montat și că mă invită la Iași să-l văd. Cîteva fraze clare, ușor precipitat emise. Am răspuns pe loc „Da“. Am închis și m-am gîndit că asta nu mi se mai întîmplase. Ca un actor să mă cheme atît de ferm și de organizat cu zbor și toate cele. Telefoanele au revenit într-un ritm bine stabilit, mereu dimineața, și mi-au adus aminte de primii ani de legătură cu Emil Boroghină. Tipul de insistență. Dar și frumusețea ei dulce. Canicula s-a instalat, cu toate culorile și codurile. Aerul nu se simte, totul pare încremenit, oamenii se ascund în iluzia răcorii. Parcă aș amîna pentru toamnă… Nu mi-am încălcat promisiunile. Cum ar fi să derapez acum?
Acum doi ani, cred, a fost o ediție de Festival organizată de Teatrul Național din Iași și dedicată regizoarei Cătălina Buzoianu. Am plecat cu un nod în gît, amețită de aburii unor amintiri și stări care se limpezeau și mă nelinișteau. Perioadele, pe culori, cu Cătălina. Spectacole. Casa. Cuvinte. Furtuni. Velica. Tandrețe. Cotroceni. Șampanie. Lia Manțoc. Vali Seciu. Știu Iașiul de copil, din excursiile coordonate meticulos de Tatăl meu. Am pe undeva jurnalele de atunci, notițele cu ce aflam, cu detaliile construcțiilor de biserici și mănăstiri. Am revenit la Iași, după 1990, la teatru, am fost martorul prieteniei trupei cu Paul Miron și Elsa Luder, plecările lor în turnee la Freiburg, ceva halucinant, apoi, spectacolele lui Alexandru Dabija, campanii electorale, joia mare cu Înaltul și Anotimpurile lui Vivaldi, Emil Brumaru, Alexandru Călinescu, sosirea lui Hadjiculea, a lui Purcărete, Afrim și tot așa, concursul de pian al lui Luca, Cuvioasa doar pentru mine și Hadji, casa din povești a lui Teo Corban, turul ghidat cu Marian Pălie prin locuri și expoziții unice.
Dacă cineva mă întreabă repede dacă știu acest oraș, răspund, la fel de repede, că da. Pe urmă, îmi dau seama că nu-i chiar așa. Că am o hartă a lui emoțională mai degrabă decît o așezare geografică. În acest peisaj există Emil Coșeru. În toamna de acum doi ani, bronzată și tristă, m-am dus să revăd expoziția creată de scenografa Velica Panduru pentru mama ei, regizoarea Cătălina Buzoianu. Am calculat ora cînd să fiu singură. Pierdută în fotografii și poveștile lor, m-am lovit de cineva: Emil Coșeru. Care căuta același lucru ca mine: singurătatea în care să stea cu Cătălina, regizoarea tinereții lor, personajul unui timp fără limite, o forță plutitoare ca un fluture care i-a strîns în iluzie și performanță. M-am legat de actorul și profesorul Emil Coșeru acum foarte mulți ani. Dincolo de rolurile sale, de ceva natural și direct în atitudine, de intuiția cu mii de tentacule pe care o are față de harul tinerilor – este Profesorul care i-a simțit și i-a format pe Marius Manole, Emilian Oprea, Liviu Pintileasa, Florentina Țilea, Cristian Popa, printre alții, rămînînd în relație vie cu ei mereu – de curiozitatea de a afla și de a vedea ce e nou, ce se întîmplă în școlile de teatru, în fenomen. A fost invitatul meu special, fără să știe niciodată asta, la tot ce am organizat, festivaluri, întîniri cu școlile de teatru, discuții. Probabil că și umărul de care m-am ciocnit, în căutarea Cătălinei, era de mult lîngă mine și n-am știut nici eu.
Sînt, așadar, la Iași, cu marginile ființei topite, scurse pe străduțele unui oraș ce nu mi s-a dat cu totul, nici eu, lui. Actorul și Profesorul Emil Coșeru debutează cu piesa Hîrjoana, montată la sala „Uzina“ de Alexandra Bandac. N-aș fi putut să lipsesc. Textul a cîștigat un concurs intern de dramaturgie. Cu accente becketiene, cu un umor negru, pe muchie de cuțit, intersectîndu-l pe cel al lui Ionescu, scris în dublă cheie, într-un realism al coliviei singurătății, al sustragerii din viață, și în cod oarecum absurd, glisarea într-o bulă onirică, aproape. Există și un accent de tip Caragiale, Conul Leondia față cu reacțiunea, cînd fiecare dintre cele două personaje este, pe rînd, și Leonida, și Efimița. Ca în spectacolul lui Purcărete.
Am citit piesa. Tăietura ei foarte precisă în fiecare replică, călătoria în timp, în timpuri, relația cu timpul, substitutele dinamicii vieții, jocurile, dansul, trucurile, elementele care să mimeze ne-trecerea anilor, absența neputințelor, umbrele tristeților, izolarea, auto-izolarea și, poate, absența „visului“. Privindu-i pe cei doi actori mari, Tatiana Ionesi și Emil Coșeru, aproape două ore, în această construcție pe două voci, în două registre, într-un spațiu ce riscă să devină claustrant, deși este unul al salvării fără echivoc, am privilegiul să le urmăresc și să le decupez identitatea, mai departe de personaj. Școala. Știința jocului. Tehnica. Inteligența raportării în relație, în intimitatea absolută a ei. Accentele în replică, planurile de ascultare. Fiecare element pe care il construiește și Tatiana Ionesi, Ea, și Emil Coșeru, El, ca să formeze imaginea completă a unui cuplu. Cu linii recognoscibile pentru atîtea, cu altele, fine, fragile și particulare. O proiecție a retragerii, a absenței scenei, poate, și, de aceea, a translării și instalării ei în spațiul conjugal. În decorul patinat, într-o rînă, cu urme ale unui vegetal straniu cățărat pe mobilier. Urme de vitalitate. O viață în doi, încercarea sincronizării ei doar în doi, „ne jucăm, ne zbatem, ne supărăm, mergem înainte, mergem înainte.“, „Doi bătrîni, ne ținem de mînă și mergem înainte.“ Tema piesei este una de rezistență în dramaturgie. Rezistența ei pe scenă este definită de complicitatea în cuvînt și joc a celor doi actori. Rigoarea traseelor gîndului, acțiunea, straturile pe care regizoarea le construiește, vizualizînd tăcerile din piesă, proiecțiile în și din subconștient, eleganța privirii, a gesturilor, a corpurilor. În spațiul creat de Alexandra Budianu, oarecum excesiv în ideea scăpării de sub control a poziției obiectelor, mobilelor și a invaziei vegetalului, o nuanță mai subtilă ar fi făcut ca totul să respire puțin mai limpede, fără să vîndă prea repede anumite ponturi, El și Ea își expandează viața și își expun prezentul în alte clișee decît cele vechi. Aș spune că este consistent și plin de farmec, de planuri și tonuri, de momente inedite în jocul fiecăruia, intense, emoționante, „desenul din covor“ al Tatianei Ionesi și al lui Emil Coșeru. Poate că de aceea, uneori, mi s-a părut mult sau forțat imprimată în spectacol apariția copilului, nu este în text, cu trimiteri prea imediate. Dar și finalul. Care nu rămîne cuplului. Dereglajului care apare. Disfuncția. Puterinca idee a dezarticulării. Mai întîi verbale, la El, și infiltrarea în toată „colivia“. M-ar fi intersat să-l văd pe Emil Coșeru cum își conduce personajul în acest derapaj final, în dezmembrarea gîndului, în formularea „ghidului cuvintelor distruse“, mai degrabă decît reapariția, à la Cehov, din nou a copilului, un corp străin în spectacol. Regizoarea Alexandra Bandac știe, însă, să dozeze expozeul fiecărui personaj, ritmul, accelerările, stranietatea lor, balansul între veghe, acțiune și vis, atmosfera și, mai cu seama, tensiunea din raportul celor două personaje.
Echilibrul acesta pune tot spectacolul într-o formă în care ai timp, deși tocmai el este pus sub lupă și cercetat, să descoperi liniile fine din joc, cele pe care le știi în personalitatea fiecăruia, dar și pe acelea pe care nu le-ai văzut, alternarea vitalității cu devitalizarea, penele care intră pe anumite trasee și dereglează jocul vieții. În colivia unui cuplu, viața și visarea, prizonieratul și evadarea, lumina și umbrele pun în fața mea arta a doi actori mari ai teatrului românesc: Tatiana Ionesi și Emil Coșeru. În același timp, interesul unui regizor tînăr, Alexandra Bandac, de a ridica pe scenă piesa de debut a actorului Emil Coșeru, provocarea de a descoperi delicat meandrele creației și experienței celor doi, care s-au dat pe mîna ei cu generozitate, disciplină și rigoare. La urma urmelor, și Ea, și El, și noi ne visăm fluture. Uneori.