Dacă cineva m-ar întreba care sunt locurile mele preferate din București cu siguranță m-aș gândi care sunt cele ce și-au lăsat adânc efigia în viața mea lăuntrică, iar Linotip este un astfel de loc. Acest „Centru Independent Coregrafic“, situat în Palatul Universul, pe strada Ion Brezoianu la numărul 23-25, îmi este drag ca un „acasă“ unde revin periodic pentru a-mi reaminti pe viu de ce iubesc dansul.
Sunt uimită să constat că urmăresc Linotip și că sunt, cred, o LinoTipă încă de la înființarea sa, 2026 marcând 10 ani de la ivirea pe lume a acestui spațiu atipic și atopic. Eu nu știu cum și când au trecut acești 10 ani, de la spectacolul Babel coregrafiat de Arcadie Rusu – printre primele jucate în spațiul fostei linotipii a ziarului Universul – până la recentul spectacol invitat Don’t Fuss creat de Rita Góbi. Fondatorii Linotip sunt Arcadie Rusu (manager general), Ioana Marchidan (director artistic), Hermina Stănciulescu (art director) și Alexandru Suciu (compozitor), însă oamenii aici nu sunt definiți în funcție de „fișa postului“, căci toți pun umărul la treabă, toți se bucură artistic și suferă birocratic împreună, toți dau cu mopul după spectacole sau cursuri și toți au în comun o mare (de) iubire pentru arta dansului. Așa cum stă scris pe site-ul lor: „Ai nevoie de multă pasiune, entuziasm, și o dorință insuportabilă de a reuși ca să poți porni cu ceva de la zero și, oricât e de complicat, să rămâi acolo, și nu doar să rămâi dar să și avansezi.“1
Linotip este, în primul rând, un centru de producție coregrafică, în toți acești ani surprinzând constant prin creații originale, toate realizate la același nivel valoric înalt și extrem de variate ca narațiune, stil regizoral, imagine estetică sau tehnică corporală. De pildă, n-am să uit niciodată cât de marcată am fost de spectacolul Stabat Mater. Tendința în zona artei contemporane față de tematica religioasă este fie de completă ignorare, fie de critică radicală. De aceea, când am văzut că este abordată printr-un spectacol de dans contemporan, am fost extrem de entuziasmată să receptez o astfel de perspectivă. Conceptul coregrafic a aparținut Ioanei Marchidan, iar cel regizoral Amaliei Olaru, cu muzică interpretată live din lucrarea omonimă preclasică a lui Giovanni Battista Pergolesi, iar tematica-nucleu a fost relația între Maria și Iisus. Extrem de rar mi-a fost dat să întâlnesc o interpretare a unui astfel de subiect care să îmbine atât de coerent elemente de tradiție (tematica teologică și stilul muzicii folosite) cu elemente contemporane (problematizarea maternității, costumele, scenografia și, desigur, ideile coregrafice). N-am să uit cât de șocată am fost să constat cum liniile și încadrarea facială a unui costum de scafandru pot fi la fel de expresive artistic precum cele mai fine tușe ale unui pictor renascentist. Aș putea aminti și imaginea năucitoare a omului (sur)prins de propriile neliniști nocturne din Nesomn, aș putea aminti ingeniozitatea folcloric-coregrafică din Basma Curată, aș putea aminti cât de personal am fost afectată de cuvintele și gesturile din Humans, Bodies, Images, sau aș putea aminti cum am văzut și am apreciat alături de partenerul meu (neinițiat în zona dansului) șlefuirea brâncușiană a luminilor și umbrelor în Omen.
Linotip este, în al doilea rând, o școală de dans contemporan, organizând sistematic cursuri pentru amatori și profesioniști, cu artiști autohtoni sau internaționali. Eu însămi am participat la o serie de astfel de cursuri cu imensă satisfacție. Îmi amintesc, de exemplu, cu deosebită apreciere atitudinea aproape „cosmologică“ a lui Arcadie la Corpul Resursă în timp ce ne vorbea despre corporalitate și despre cum ne determină relația cu lumea. Îmi amintesc și cât de hyper-energizată am fost după cursul Corpul Creativ cu Andrea Gavriliu în care chiar am învățat o mică parte din coregrafia ei pentru M de la Murphy, acea parte dansată pe muzica de la finalul Actului I din Bărbierul din Sevilla de Rossini. Însă aceste cursuri nu doar te fac să înțelegi construcția unei fraze de mișcare, asamblarea unei coregrafii, rolul improvizației în creație sau cum se solidifică încrederea la nivelul grupului de dansatori, ci îți deblochează reflexe corporale neașteptate și amplifică inteligența firească a organismului. Chiar după ce urmasem aceste cursuri s-a întâmplat să cad destul de urât pe o serie de scări de piatră undeva în Marsilia și mărturisesc că reacția de autoprotecție a propriului corp a fost atât de promptă și ingenioasă încât am fost, din nou, extrem de recunoscătoare dansului.
Însă poate că cea mai importantă inițiativă pentru comunitatea dansului desfășurată la Linotip este promovarea și sprijinirea tinerilor coregrafi, fiindcă este în natura vieții înseși să asiguri o continuitate între trecut și viitor, între cunoștințele și experiențele acumulate până într-un punct și cele ce se pot dezvolta mai departe prin energia fresh și prin creativitatea unei noi generații. Cel mai recent și grăitor exemplu este spectacolul Venus, creat de Alexandra Zavelea, recent absolventă a masteratului de la UNATC și parte a lumii Linotip chiar din prima zi în care a sosit în oraș: „(…) Am venit în București și, în prima zi în care am venit, m-am înscris la cursul lui Arcadie Rusu de la Linotip. A fost foarte interesant! La un moment dat, în timpul zilei, mi s-a făcut super lene și nu voiam să mai merg, dar până la urmă m-am dus și nu am mai plecat de acolo.“2 Astfel, în cazul Alexandrei, Linotip s-a dovedit „familia extinsă“ în care s-a format ca ființă umană și ca artist, ceea ce reprezentă în esență menirea oricărei școli autentice, în sensul filosofic antic, să deprinzi un mod de viață.
Linotip mai este și spațiu-gazdă pentru festivaluri și evenimente de dans, prin proiecte precum Focus. Coregraf, Danscult sau PlusDans, unde comunitatea dansului se dezvăluie ca rețea internațională complexă de pasionați și creatori. Astfel, m-aș concentra pe cea mai recentă invitată LinoTipică, coregrafa sârbă de origine ungară Rita Góbi, fondatoarea Góbi Dance Company în 2006, câștigătoare a numeroase premii în intervalul 2003-2025 și apreciată anul trecut ca Cea mai Bună Dansatoare din Ungaria tocmai pentru rolul din Don’t Fuss, spectacolul invitat la Linotip – cu ocazia căruia a susținut și un workshop, desigur. Această miniatură coregrafică, pe care am văzut-o în data de 6 iunie, este un duo artistic și omenesc gândit în colaborare cu compozitorul și percuționistul Szegő Dávid, un duet în care muzica și dansul coabitează, complotează și comunică mai mult sau mai puțin armonic, dar cu siguranță suficient de „zgomotos“ încât să te facă atent(ă).
Din prima clipă am fost impresionată de corporalitatea Ritei, un trup a cărui suplețe și musculatură trădează rigurozitatea pregătirii clasice, dar a cărui flexibilitate și sinuozitate cinetică demonstrează în egală măsură și pregătirea contemporană. Întregul spectacol s-a concentrat pe multiplele încercări ale Ritei de a-i atrage atenția lui Dávid asupra nevoilor sale prin manifestări copilăros-obraznice apropiate de ceea ce am numi „tantrum“. Aceste „încercări“ au îmbrăcat regizoral trei tactici: fie Rita s-a „strecurat“ abil ca o felină și din diverse unghiuri în brațele colaboratorului său, evident fără voia acestuia; fie Rita i-a deconstruit instrument cu instrument bateria, până când Dávid a fost nevoit să se mute înspre ultima tobă, uriașă, aflată în așteptare pe scenă – cu toate că și aceasta a fost transformată imediat în ascunzătoare de maleabila dansatoare care a încăput perfect în strâmtul spațiu circular al tobei, ca și cum ar fi băut una din poțiunile de micșorare din Alice în Țara Minunilor; fie Rita și-a arătat supărările și ofurile prin mici secvențe de dans solo, precis structurate și totodată cu aer improvizatoric.
Din perspectiva relației cu partenerul său, cu siguranță ceea ce am văzut – și auzit, căci permanent ritmul percuta(n)t a însoțit gestul ca o oglindă sonoră perfectă – poate fi interpretat în cheia disonanțelor de cuplu care-și caută rezolvarea. Însă, mărturisesc că în calitate de profesor de liceu, întreaga atmosferă a performance-ului, atitudinea de copil neînțeles și supărat care a dominat psihismul colectiv – artista având experiență și interes deosebit în lucrul cu copiii – și chiar partitura onomatopeică extrem de bine articulată a Ritei, toate mi-au amintit de acei elevi care sunt capabili de cele mai nerealiste năzbâtii, dar care, până la finalul anului, devin cei de care te desparți cel mai greu. Personajul întrupat de Rita Góbi m-a făcut să mă gândesc mult la coregrafia lui Jiří Kylián pentru L’Enfant et les Sortilèges de Ravel. Aceeași atmosferă a copilăriei zăpăcite, traversate de agonii și extaze, și aceeași joacă cu obiecte, dar cu mari diferențe de concepție artistic-coregrafică: dacă la Kylián avem un spectacol „tradițional“, cu costume, cu text și cu narațiune clare, cu coregrafie tehnic modernă, dar cu miză reprezentațională, la Rita Góbi avem opusul acestor caracteristici: deplasarea semantică dinspre cuvinte înspre corp și sunet, scenografie minimalistă pentru a concentra atenția pe relația între personaje și un mod al mișcării eliberat de „neo“-clasicisme și chiar de modernisme, fiind pur contemporan.
Prin urmare, Linotip oferă mult(e) în continuare și am fost sincer emoționată cât de des am scris „îmi amintesc“ în acest text, rememorând multe trăiri și experiențe personale din ultimii 10 ani. Desigur, nu au încăput toate, dar cred că ar mai fi totuși un pic de loc pentru încă unul. Ca în fiecare an, pe 29 aprilie a fost sărbătorită Ziua Internațională a Dansului și, dintre numeroasele evenimente ofertate, eu am ales să fiu la Gala Linotip. Atunci am aflat că 2026 este an de sărbătoare pentru ei și, ca la orice sărbătorire autentică, acea gală a fost de fapt un prilej de a strânge laolaltă prieteni ai dansului. Au participat Anda Stoian, George Pleșca, Simona Dabija, Daniel Dragomir, Anastasia Preotu, Anca Stoica, Sergiu Diță, Bianca Ardeleanu și, evident, oamenii „casei“. Am fost bucuroasă să constat cu stoicism că și eu „am îmbătrânit“ (foarte puțin) alături de astfel de oameni. În zece ani cu siguranță s-au mișcat pe acea scenă aproape toți cei care sunt dansul contemporan din România și, în final, aceasta este cea mai emoționantă realizare: să fii un „acasă“ adevărat al comunității dansului.