Vanya al lui Sorin Miron – premiera de la Point din acest sfîrșit de săptămînă – este un act artistic de libertate interioară. Este un act artistic bazat pe inteligență, har, experiență. Poate și pe anumite așteptări care nu și-au primit împlinirea. Este un act artistic dublat de curaj și nebunie. Dar un actor ca el poate să zboare. Am văzut asta de mult. I-am admirat zborul. Ani la rînd. Plasa lui de siguranță este dată de universul interior pe care și l-a cultivat atent, constant, temeinic. Dincolo de o tehnică impecabilă, studiată, îmbunătățită, îmbogațită. Sensibilitatea i-a creat mereu acea aură cu care a înnobilat fiecare personaj. În orice registru. Grav, dramatic, ludic, comic. Da, comic. Nu am crezut că îi este atît de la îndemînă. Am rîs la Colivia cu nebune în hohote, cu o poftă nemăsurată, împreună cu un public care descifrase codul spectacolului montat de Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis, dar și cheia personajului său. Trupa fără nume a regizorului Frunză a fost un laborator și o altă școală de teatru. Actori ca Andrei Huțuleac, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Nicoleta Hâncu, Corina Moise, Carol Ionescu au fost selectați de regizor, au lucrat ani de zile un repertoriu vast, diferit, solicitant – foarte puține teatre de repertoriu au titluri și montări ca acelea care au existat în palmaresul lor – au fost formați, conduși, producțiile au fost create pentru evoluția fiecăruia dintre ei, atent, fără grabă, consistent. Acumulările au un ritm firesc atunci cînd sînt parcurse natural. Și, în consecință, asimilate. Și pentru mine a fost o experiență puternică să îi urmăresc, să observ detaliile care i-au transformat, maturizat, personalizat, profilul fiecăruia, amprenta trupei. În continuare au, oriunde îi văd, colaborînd cu alți regizori, acel „altceva“. Aș fi tentată să spun rigoare și profesionalism. Dar este cu mult mai mult decît atît. Este disciplină și respect. Față de sine. Față de profesiune. Pare ceva de la sine înțeles asta. Uneori, însă, observi cum se alienează, cum se subțiază, cum dispare, ușor. Deși se formulează vag și în general, fără cunoaștere și, deci, fără acoperire, că nu mai avem actorii de altădată, că tinerii actori nu mai sînt cum erau alții, detest această etichetă. Sînt generații de actori, foarte tineri, tineri, o generație care s-a maturizat acum, actori în toată țara pe care îi urmăresc cu bucurie și, uneori, cu uimire. Puțini sînt angajați, directorii și regizorii invitați nu prea sînt preocupați de construirea unui repertoriu care să implice evoluția lor, creșterea, cei mai mulți aleargă și colaborează peste tot unde se poate, primindu-și onorariile după luni de zile de la seara reprezentațiilor. Mulți sînt conectați unii cu ceilalți, joacă împreună, se susțin, se bucură, văd spectacole afară, comentează. Sînt interesați de profesiune. Și sînt mulți.
Vanya este un text scris de dramaturgul britanic Simon Stephens. În 2014, Katie Mitchell a montat la Young Vic o variantă a lui Stephens pentru Livada de vișini. Un an mai tîrziu am văzut, în același loc, Song from far away, în regia lui Ivo van Hove. Este o scriitură care mută cîteva accente în textul original, suficient de multe ca să fie foarte proaspăt și de azi, suficient de puține ca să disturbe sctructura originală. Pentru Vanya – spectacolul din 2023 de la Duke of York’s Theatre și National Theatre – a colaborat cu Andrew Scott, marele actor irlandez, și cu regizorul Sam Yates. Cîteva translări spre o amprentă irlandeză în limbaj, accent, muzică, Rusia începutului de secol nouăsprezece este o Irlanda contemporană, cu un specific detectabil, fin făcut și controlat de Andrew Scott. Cînd am văzut Vanya cu el, m-a năucit. Altfel decît Hamlet. Cred că acea sensibilitate enormă pe care la lăsat-o aici pur și simplu la vedere. Ideea ca un actor să joace opt personaje, cu miza și tensiunea existente, poate că și amplificate la cîteva, a fost și pentru mine ceva foarte provocator. Și mă interesa cum va rezolva Andrew Scott și echipa lui trecerile. Semnul fiecărui personaj. Probabil că am văzut și revăzut, apoi, înregistrarea de la National Theatre și am devenit captivă acestei performanțe, care s-a jucat anul trecut la New York, care a primit și critici ridicole. În fine. Nu știu de ce s-a creat în mintea mea că nu are cine și cum să facă acest spectacol prea curînd. Marca lui Andrew Scott este greu de dus. O prejudecată ieftină. Ca și cum o „Nocturnă“ de Chopin nu mai poate fi cîntată de nimeni după Lipatti. Ca și cînd o piesă a lui Shakespeare, Cehov, La Bute nu mai poate să fie jucată niciodată după o anumită montare fabuloasă.
În sala de la Point – remarcabilă opțiune pentru această producție – Sorin Miron interpretează cele opt personaje din textul lui Simon Stephens, tradus de Silvia Năstasie și adaptat de actor. El semnează și regia, el alege și universul sonor. Ivan/ Vania, Michael/ Astrov, Sonia, Helena/ Elena Andreevna, Liam/ Teleghin, Maureen/ Marina, Alexander/ Serebreakov, Elisabeth/ Maria Vasilievna. Covenția rămîne aceeași, unele accesorii care sînt semn pentru personaj le recunosc din producția britanică, cîteva diferă. Spațiul, gîndit minimalist de Ariana Miron-Presan, cu elemente precise și eficient folosite, cu o poetică a luminilor lui Lucian Moga este expresia vizuală a temei actuale, pe care se insistă și în text, și în această viziune: anxietatea lui Ivan. Care, poate, este principalul blocaj. Principala carapace în care și-a închis existența, inteligența, libertatea, incapacitatea de a-și exprima eul. Supunerea și situarea în umbra lui Alexander, aici un cineast mai degrabă egolatru decît celebru, ar putea să aibă suport în fondul anxios al lui Ivan. Îl vedem la debutul specta colului trăgînd de brățara elastică de la încheietura mîinii, brățară folosită de multe ori în exercițiile pentru depășirea fricii, angoasei. Așa stă Ivan și privește lumea din jurul lui. O lume a ratării. Și, plesnindu-și brățara asta, se hotărăște să o înfrunte. Să spună tot ce n-a spus, să facă lucruri radicale, să-și atragă și mai mult aroganța lui Alexander, „e nebun!“, să-și arate fațete care nu au fost intuite. Michael, doctorul, ostenit și el, la „cheremul“ ipohondrului Alexander, își provoacă confesiunile cu multă vodcă, amorezat de Helena. Sonia îl iubește pe Michael, inocent, pur, cu totul. Ca mai mereu la Cehov, fiecare iubește pe altcineva și niciodată în reciprocitate. Liam acompaniază această familie, cu tot cu problemele și durerile lui. Sorin Miron face unele treceri absolut halucinant de la un personaj, la altul, de la șervețelul de bucătărie al Soniei, perlele Helenei, la cîntecul angoasant pe care îl cîntă Liam, la ticul împachetării manșetei al lui Michael. Gradarea și autocontrolul. Să fii și înăuntru, actorul, și în afară, regizorul. Să ai atîta măsură. Atîta concentrare pe cuvînt, pe ce anume declanșează o criză, eroticul, revolta, înghițirea iubirii și mototolirea unui obiect, cum explodează într-un cîntec revolta și neputința tuturor personajelor, cum se înghesuie în emoție atîtea și atîtea stări, atîtea frustrări, atîta gongoric limbaj, atîta fugă de sine, atîta curaj să spui totul, să pipăi, să ieși din orice matcă și să intri la loc, în toate sertarele, aceleași. Să evadezi din toate formele în care ai funcționat, să trăiești iluzia schimbării și să te închizi, înapoi, pînă cînd bătrînețea cuprinde aceleași trasee, rutina, supra-viețuirea. Să aprinzi și să stingi o lumînare, singurul martor care măsoară trecerea, resemnarea. Să muncești. Și, poate, să te odihnești. Anumite soluții pentru Michael, Liam și Sonia m-au lăsat fără aer. Ca și crescendo-ul lui Ivan. Tehnica cu care trece, atît de repede, de la un personaj, la altul, și atîta emoție, umanitate și vulnerabilitate care nu îl părăsește deloc, în cele aproape două ore. Este o performanță uriașă. Din toate punctele de vedere. Rară. Oriunde. În orice spațiu teatral. De oriunde. O lecție de teatru devoalată cu atîta har și responsabilitate. Cu atîta forță, ludic, inventiv, cu gesturi mici, cu pasiune nemăsurată față de profesiune. Față de breaslă. Față de lumea asta alienată, de la care, parcă, nu mai vrem nimic. O performanță care se numește Sorin Miron pe un text cotropitor de dificil. Dincolo de convențiile și regulile lui. Un one man show de mare calibru, inteligent și rafinat, perfect construit și controlat. O stare de grație. A lui și a noastră.