Deși evenimentele cinematografice se succed vertiginos și nu ne prea dau voie să savurăm cum am dori fiecare film, festivalurile numeroase programate din martie până în iunie, ne-au adus și filme de care ne vom aduce aminte. Printre ele se numără și unele despre scriitori, care ies din formulele obișnuite ale biopic-ului. Cum spuneam, am avut recent și Festivalul de documentar One World Romania, și Festivalul filmului francez, și Festivalul filmului european, majoritatea fiind la ediții aniversare. Primul, cu numărul 19 și ultimul, cel european aniversat, aflat la a 30-a. Reținem din ele mai ales lungmetrajul Orwell:2+2=5 de Raoul Peck, despre autorul distopiei faimoase „1984“ şi Franz (evident misteriosul Kafka)de Agnieszka Holland. Primul a fost lansat recent şi în distribuţia obişnuită a sălilor de cinema, al doilea a fost văzut deocamdată la festivalul European, dar aşteptăm să-l vedem şi în reţeaua obişnuită. Ar trebui să începem cu observaţia normală că există destul de multe filme biografice inspirate din viaţa unor mari scriitori şi avem exemplul recent cu Hamnet(2025), despre un eveniment nefericit din viaţa familiei Shakespeare centrat mai ales pe personajul soţiei, pentru care actriţa Jessie Buckley a primit un Oscar. Dar avem şi alte exemple faimoase, precum Molière(1978) de Ariane Mnoushkine, Barfly (1987) de Barbet Scheroeder, despre Charles Bukovski, Capote (2005) de Bennett Miller, Trumbo (2015) de Jay Roach, , Shakespeare in love (2009) de John Madden sau mai vechiul Kafka (1991) de Steven Soderbergh. Şi multe altele. Generând interes de la prezentarea sa la Festivalul One World Romania, Orwell:2+2=5 este un documentar semnat de nominalizatul la Oscar Raoul Peck în 2016 pentru I Am Not Your Negro. Cineastul propune un lungmetraj ieşit din tiparele obişnuite, recurgând atât la metode clasice (precum voice over) dar şi la inserţii de fotografii, fragmente din filme de familie, lungmetraje de ficţiune sau animaţie, uneori inspirate de opera scriitorului, precum Animal Farm (1954) de John Halas, pamflet virulent contra falsei protecţii a „celor ce muncesc“ în Uniunea Sovietică. Trimiterile sunt foarte clare la adresa celor care folosesc puterea pentru a-i exploata pe cei care nu o au, esenţa „noii democraţii“ fiind vizibilă mai ales în lozinca: „Toate animalele sunt egale între ele, dar unele sunt mai egale decât altele.“ Desigur, şi 1984 e o frecventă sursă de inspiraţie cinematografică, unele dintre predicţiile sumbre ale scriitorului decedat în 1950 fiind chiar întrecute de realităţile războaielor care ne stresează în ultima vreme. Putin, Trump, Netanyahu şi Orban sunt personaje în documentarul atât de neliniştitor. În el sunt incluse şi pasaje din eseul „Why I Write?/ De ce scriu?“, dar şi din corespondenţa autorului atât de actual în aceste momente. Filmul insistă asupra unor momente din biografia scriitorului care au demonstrat natura sa sensibilă la exploatarea oamenilor simpli, precum participarea la Războiul Civil din Spania. Documentată mai ales prin fotografii şi fragmente de filme de familie este şi perioada copilăriei petrecută în India colonială, unde a observat, de asemenea, mari diferenţe de clasă. Aşa cum au observat şi alţi comentatori ai filmului, George Orwell a semnalat în scrierile lui şi violenţa pieţei muncii, având ca scop unic îmbogăţirea suplimentară a celor 1% din populaţia globului care deţin cam 90% din bogăţii. Imprimând un ritm dinamic succesiunii de imagini, Orwell: 2+2=5 aduce pe ecran un portret departe de idealizare al scriitorului care a pus pe gânduri milioane de oameni poate prea optimişti că războiului al doilea îi va urma o lume mai bună.
Adus pe ecrane de Festivalul Filmului European aflat la a 30-a ediţie, Franz de Agnieszka Holland, a fost prezentat ulterior în multe alte evenimente cinematografice, ca de pildă recentul Festival de la Berlin. Cineasta poloneză care a condus o vreme Academia Europeană de Film este, de altfel, un nume care impune şi aşa se explică şi prezenţa noii sale pelicule în multe programe de festival, dar şi în distribuţia cinematografică obişnuită, aşa cum este, de pildă, cea franceză. Iar precedenta sa peliculă cu tentă biografică Rimbaud Verlaine (1995) a fost un alt motiv de amplificare a interesului. Kafka este desigur un personaj care a inspirat multor cercetători volume întregi, unde încearcă să explice natura şi motivaţia scrisului său.Vedem acest lucru insistent în pasajele filmului plasate în zilele noastre, unde apar forme ale exploatării „misterului Kafka“, de la statui uriaşe, la mormane de cărţi ori „hamburgerii Kafka“, toate făcând referire la el în scop comercial. Coproducţie multiplă între companii cinematografice din Cehia, Polonia, Germania, Franţa şi Turcia, filmul insistă asupra apartenenţei lui Kafka la mai multe culturi, evreitatea lui, dar şi asupra formelor de „popularizare „excesivă în forme comerciale ale figurii şi operei sale. Jucat mai ales de actorul Idan Weiss, filmul urmăreşte evoluţia lui ca scriitor dar şi viaţa sa de familie, cu un tată autoritar şi uneori violent mai ales cu numeroasele femei care fac parte din clan. Cronica din revista Cahiers du cinéma, semnată de Ariel Schweitzer, critică mai ales tendinţa de a caricaturiza imaginea părintelui viitorului faimos scriitor. Plăcerea cineastei de a sparge coerenţa prezent-trecut ne face martori şi asupra unor imagini din copilărie, probabil pentru a explica refugiul în scris al fiului stresat de manifestările autoritariste ale tatălui. Cineasta ne aminteşte insistent şi de momente-cheie ale carierei scriitorului, precum lecturile publice, apariţia cărţilor Metamorfoza, Procesul, Castelul, Doctor de ţară, dar şi de detalii privind modul de lucru al eroului, plăcerea lui de a scrie cu tocul înmuiat în călimară şi niciodată la maşină, ori de a trimite scrisori. Aflăm destul de multe şi despre viaţa sa erotică, despre renunţarea la logodna cu Felice Bauer şi despre idila din ultimul an de viaţă cu Milena Jesenka. Îl vedem pe Kafka şi alături de cei mai buni prieteni (precum Max Brod), discutând şi probleme literare, dar şi politice şi filosofice (e menţionat în dialog şi Kirkegaard). Cu toate rezervele faţă de unele excese ale filmului, acceptăm în linii mari atitudinea sa respectuoasă faţă de subiect, deşi uneori ni se pare exagerată sugestia permanentă că el e „diferit“, „dificil“, „de neînţeles“. Agnieszka Holland face eforturi şi în direcţia descrierii destul de sumbre a atmosferei din jurul eroului, detaliile cu gândaci apărând de câteva ori. Chiar dacă nu propune o evocare impresionantă a unuia dintre cei mai faimoşi scriitori europeni, filmul Franz ne face să reevaluăm şi noi înşine figura şi opera lui.