Mumificat, clasicizat, confiscat, golit de seve şi aşezat la temelia noului edifiul al Uniunii Scriitorilor din patria ţăranilor şi muncitorilor, Gorki devine, pentru veacul comunist, un reper de la care se revendică o întreagă poetică. Ezitările sale în raport cu Lenin şi Stalin, vederile sale iconoclaste, pasiunea sa libertară ce îi permite să fie un mediator şi un salvator de artişti în anii terorii şi ai foametei, toate acestea sunt eliminate din biografia sa oficială.
Aici, în textele exportate spre uzul inginerilor de suflete noi, domneşte conformismul osificant pe care poetica stalinistă l-a proiectat ca esenţă a personalităţii sale. Gorki este o statuie aşezată cu grijă de Stalin în panteonul sovietic, servind ca instrument de legitimare şi îndreptar de conştiinţe. Operele sale complete umplu rafturi, ecranizările şi adaptările sunt evenimente de partid şi de stat, efigia sa este, alături de aceea a lui Lenin, o efigie a fondatorilor luminoşi.
Adâncurile
Dincolo de acest strat mitic, alimentat timp de decenii de o hagiografie greţoasă şi plată, se află în dramaturgia lui Gorki un nivel de expresivitate abisală și profetică ce nu are nimic în comun cu scheletul convenţional şi precar intelectual al realismului socialist. Cei din urmă, publicat în 1908, este un asemenea obiect textual ce oferă imaginea unui alt Gorki, marcat de amprenta neliniştii ce freamătă în literatura rusă din deceniul de dinaintea lui 1917.
De la revoluţie şi teroare până la corupţia fibrei morale, repertoriul de teme imaginat de Gorki aici stă sub semnul claustrofobiei, închiderii şi disperării. Drama lui Gorki este autopsia universului de păpuşi descompuse al Rusiei ţariste. Doar romanul lui Saltâkov-Şcedrin dedicat Golovliovilor îi poate sta alături, ca forţă întunecată a evocării decăderii familiei ruse.
Cei din urmă este cronica prăbuşirii casei Kolomiţiev. Cei doi fraţi, Ivan şi Iacov, sunt, în egală măsură, expresia unui capăt de drum. Iacov este fiinţa devitalizată şi vampirizată de familia fratelui său, măcinat de iubirea pentru Sofia, soţia lui Ivan. Gesturile sale de caritate nu pot ascunde ratarea şi laşitatea – ca atâtea dintre fiinţele cehoviene, Iacov este măcinat de propria sa indecizie maladivă. Himera fericirii a lăsat loc realităţii unei case provinciale în care fratele bogat este tapat de bani, în numele eternului şantaj sentimental. Din dragostea pentru Sofia a supravieţuit creatura gheboasă a lui Liubov, al cărei stigmat fizic nutreşte o mizantropie radicală. Ca şi în Micul Eyolf al lui Ibsen, păcatele părinţilor nu pot fi şterse, iar umbrele trecutului vinovat revin, ca nişte spectre ce nu pot fi exorcizate. Luciditatea amară a lui Liubov este forma în care această privire introspectivă se exercită asupra unui destin frânt, ruinat şi lipsit de speranţă.
Fratele Ivan, nobilul ruinat de tripouri ce alege cariera de poliţist, evocă, prin cinismul retoricii sale grandilocvente şi prin umorile teribile, pe tatăl Karamazovilor. Amoralitatea lui Ivan conferă destinului său o pecete de demon meschin. Şperţar, cartofor, afemeiat, bătăuş şi venal, Ivan este, în acest oraş de provincie, un stâlp al societăţii la fel de cariat ca şi ordinea pe care pretinde a o apăra. Mita pe care o primeşte şi pe care este obligat să o dea mai departe este lubrifiantul unei comunităţi mişcate de complicitate şi vidată de ideal. Accidentul înscenat de Ivan spre a masca ruina propriei sale cariere, atentatul unui tânăr Sokolov, împotriva sa, este ultimul as pe care părintele Kolomiţievilor îl mai poate scoate din mânecă, ultima reprezentaţie ieftină a unui cabotin în pragul retragerii sale.
Ca şi Golovliovii lui Şcedrin, Kolomiţiev şi ai săi sunt marcaţi de un semn al eredităţii bolnave, închişi în bolgia pe care o inchipuie casa lor rău mobilată şi duhnind a stătut. În exces sau în naivitatea amară, ei ilustrează teza pesimist- revoluţionară a lui Gorki: nimeni nu se poate salva din strânsoarea acestui mecanism al lumii damnate. Alexandr, aspirantul etern la cariera de poliţist, este imaginea în oglindă a tatălui lui, animat de un demonism febril şi vorace. Nadejda, senzuala soţie a doctorului de penitenciar, este un manechin fascinat de bijuterii şi de rochii, intermediar iscusit în tranzacţiile dubioase ale consortului său. Vera, sedusă de idealul degradat romantic al evădării din dragoste, eşuează în ţesătura de compromisuri a unui viitor mariaj cu venalul coleg al tatălui său. Piotr este imaginea, terifiantă, a ratării idealiste – luciditatea sa este, ca şi în cazul lui Liubov, una distructivă şi purulentă. Alcoolul în care va aluneca este staţia terminus a vieţii sale fragile.
Casa Kolomiţiev întruchipează, în lectura lui Gorki, lectură din care se va inspira şi poetica unidimensională a realismului socialist teatral, ruina unei instituţii şi semnul de putrefacţie al ordinii din care se naşte. Determinismul lui Gorki nu exclude, însă, o capacitate memorabilă de a pune în scenă grandoarea morbidă a eşecului taţilor şi a iluzionării fiilor.
În Cei din urmă, se simte un suflu tragic afin cu viziunea din Lungul drum al zilei către noapte şi obsesiile paricide ale lui O’ Neill. După cum claustrofobia casei lui Gorki are mirosul decrepit al universului de iluzii din Menajeria de sticlă“ a lui Tennessee Wiliams. Tragedia tătălui care îşi joacă onorabilitatea cu lejeritatea unui trişor înveterat este parte din dosarul abisal al răului rus. Ruşinea lui Ivan trece în sângele copiilor săi, aspiraţi în acest maelstrom al abjecţiei şi singurătăţii.
Prin moartea lui Iacov, Ivan ia în stâpânire , definitiv, casa Kolomiţiev. Averea fratelui său, câtă mai este, poate hrăni apetitul carnasier al nobilului decăzut. Tiradele de Karamazov-tatăl al lui Ivan se suprapun peste dezolarea cehoviană a revelaţiei ratării. Ruina casei Kolomiţiev este semnul pe care destinul îl înscrie în destinele lor.