Nu sunt puține cazurile în care mari scriitori ai lumii au venit în literatură înnobilați de diverse titluri, „extrase“ din strălucitoarele lor istorii familiale, care le-au premers carierelor literare, și ele încadrabile superlativelor.
Revine „bătrânului continent“( sintagmă utilizată, desigur, în sensul unui „stagiu“ îndelungat de înțelepciune și creație) privilegiul de a deține întâietatea și în acest „domeniu“ al literaturii. Este suficient să amintim doar câteva din țările sale – Franța, Anglia, Germania, Rusia –, pentru a încununa acest adevăr incontestabil.
Franța oferă, poate, exemplul cel mai elocvent, impunându-se nu numai numeric în această scurtă listă, dar și ( sau, mai ales) prin ceea ce, cu un termen, azi tot mai ignorat, este desemnată excelența în literatură – criteriul valoric.
Fără a coborî prea mult în istoria literară a Franței, deși istoria este cea care întemeiază și ridică „gradul“ în această distingere familială, ne-am oprit la trei scriitori, uniți nu numai prin ascendențele lor biografice, dar și prin universul operelor ce-i definesc, de o bogăție tematică extraordinară, cu o amplă deschidere spre modernitate și formule narative de o rafinată expresivitate: Henry de Montherlant, François Mauriac și Jean d’Ormesson.
Am dorit, inițial, ca titlul acestor însemnări să fie, ca o parafrază la celebrul roman al lui Dumas, „Cei trei nobili ai literaturii franceze“, dar am constatat că ar sunt prea limitativ, dat fiind, cum bine știm, bogăția de scriitori cu origini nobiliare ai literaturii din această țară.
Așadar, primul nume de pe această măreață „listă“, într-o ordine cronologic-biografică, ar trebui să fie Henry de Montherlant, scriitor care, asemenea celorlalți doi amintiți, se adaugă și el acelei versatilități tematice a universului ficțional romanesc, în care transpune, deopotrivă, acea „frescă necruțătoare a decăderii aristocrației pariziene“, precum în romanul Celibatarii, dar și „extensii“ ale acestei lumi sufocate, muribunde, în care mizeriile războiului, căința, singurătatea, inadaptarea, în romanele La izvoarele speranței, Bestiariile, sau Visul. În unele din aceste romane (Bestiariile, Visul), personajul Albon de Bricoule este un alter-ego al naratorului, caracterul lor autobiografic fiind mai presus de orice îndoială.
Surprinzătoare este, în acest univers adesea întunecat, dacă nu chiar sumbru în multe „episoade“, viziunea cu accente hedoniste din tetralogia Tinerele (care „încorporează“ romanele Fetele, Îndurare pentru femei, Demonul binelui și Leproasele), prin care personajul Pierre Costals își „pune în pagini“ relațiile cu femeile din viața sa. Este remarcabilă, în opera acestui rafinat scriitor, întrepătrunderea dintre faptul real (războiul), prin rememorările sale dramatice, cu refecțiile despre împlinire, resemnare sau vanitatea umană.
Nu putem omite, în această succintă evocare, știința deosebită a plăsmuirii unor personaje, cu acea îmbinare între tragism și ironie, în care detaliul exterior ( îmbrăcăminte, aspect fizic) este completat de o minuțioasă analiză psihologică. Cele două personaje din Celibatarii, Elie de Cöetquidan și Leon de Coantré, rămân, prin numeroase pasaje din acest roman, definitiv fixate în mintea cititorilor: „În timpul mesei, cei doi domni desfășurară, în conversația lor, cea mai bogată colecție de aberații care poate fi închipuită. Domnul de Cöetquidan recită tot ceea ce citise în gazetă, și domnul de Coantre își recită educația sa. Aberația nu consta în spuse lor care cuprindeau și foarte multe adevăruri, cât în faptul că vorbeau de lucruri de care habar n-aveau. Și cu ce patimă vorbeau amândoi ! Numele lui Briand fiind pronunțat, le scoase fulger din ochi. Hughenoții căsăpiți de Montluc fără măcelăriți pentru a doua oară de domnul Elie. Nimic, în spusele lor, care să nu fie definitiv: oameni, evenimente, păreri – totul era judecat într-o frază, condamnat aproape automat și fără apel.“ Așadar, un „tulburător“ dilog, care ne duce cu gândul la converațiile altor două celebre personaje din literatura franceză, Bouvard și Pécuchet, care, în romanul lui Flaubert, ce le poartă numele, „pun în ramă“ aceleași false certitudini care însoțesc „nemărginirile prostiei“.
Nu sunt mulți scriitorii care au adus în operele lor, asemenea lui François Mauriac, al doilea nume din lista noastră, întreaga lume în care s-a născut, a copilărit și s-a format, alături de o luciditate necruțătoare, care pune în umbră orice fior de rememorare blândă a nostalgiei unei „copilării de aur“. De aceea, este surprinzător cum acest om religios, catolic declarat și practicant, s-a metamorfozat în romancierul „tenebroaselor destine“ (Nicolae Balotă), în care esența întregii sale creații este drama umană. O dramă ce se naște fie dintr-o nestăpânită cupiditate, fie din neputința unei comunicări firești, printr-un dialog fracturat de indiferență, în viața de familie, între soț și soție, sau de o ură grea, acumulată în ani, între părinți și copii.
Atunci cînd nu-și sfârșesc existența blestemată într-un mod umilitor, ca final al unui eșec previzibil, eroii lui Mauriac își poartă prin lumea lor închisă, întunecată, fie arzătoare dorințe neîmplinte, care le deformează orice urmă de umanitate, fie o viață istovită. Revolta lor mocnește, sfâșie interior, îi face, așa cum s-a spus, prizonierii propriilor neputințe. Un zbucium permanent le macină ființa, sunt prinși între obsesiile pentru puritate și dorințe trupești, conflicte psihologice între trecut prezent, dileme religioase și morale, confruntări spirituale pe teme precum păcatul, căința, răul, imposibilitatea mântuirii.
Personaje precum Thérèse Desqueyroux, din romanul cu același nume, Louis, din Cuibul de vipere, Jean Péloueyre, din Sărutul dat leprosului, Daniel Trasis, din Fluviul de foc, Gabriel Gradere, din Îngerii negri, Raymond Courreges și Maria Cross, din Pustiul dragostei, sunt întruchipări umane tipice pentru universul epic al lui Mauriac, lumea învechită a burgheziei provinciale, în care, adesea, „dramele ei morale au mirosul banului“, și unde imposibilitatea de a evada din acea „pustietate“ de dincolo de lume secătuiește cele mai virile aspirații.
Cum remarca Irina Mavrodin, Mauriac este „balzacian prin temă, dar, totodată, el dă acestor teme o semnificație nouă“. Este vorba de acel „mister“, și de acea „nedeterminare“ a personajelor sale, prin care „Mauriac , ca artist, face parte mai curând din familia spirituală a lui Proust și Dostoievski decât din cea a lui Balzac“.
Ca și Henry de Montherlant în Carnete, Tragedia fără mască și Solstițiu de iunie, Mauriac a lăsat și o extraordinară operă nonficțională, cuprinzând jurnale, memorii și reflecții socio-politice despre actualitatea timpului, incluse în scrieri precum Bloc Notes, Jurnale I-IV, Memorii lăuntrice, Noi memorii lăuntrice, Celalți și eu.
În toate aceste veritabile opere literare, avem, după cum le caraterizează Mihai Zamfir, „un catehism personal“, o „aprecire a oricărui eveniment în funcție de doctrina creștină trecută printr-o minte strălucită“.
Mai mult decât acești cei doi scriitori, ale căror traiectorii literare le-am schițat mai sus, Jean d’Ormesson, pe numele întreg, de conte, Jean Bruno Wladimir François de Paule Le Fèvre d’Ormesson, și-a edificat destinul literar în strânsă legătură cu o biografie ce a inclus o noblețe plimbată prin diplomație și un cult al istoriei omenirii, plin de evocări și nesfârșite întrebări interioare.
Acest neobosit iscoditor al lumii, a fost, în fond, unicul personaj al scrierilor sale, fie că vorbim de ficțiunile sale istorice de anvergură (Gloria imperiului, Vama mării, Povestea jidovului rătăcitor), fie că ne lăsăm purtați, când prin tumultoasele, când prin și erudit-sentimentalele sale creații (Hoinar cu umbrela ciuruită de soare, Ciudată e lumea, până la urmă !, Frumoasă e această viață, totuși).
De fapt, în toată opera sa, acest scriitor a făcut din uriașa sa erudiție o perpetuă căutare a lucrurilor firești, ce dau măreție vieții Omului, drumului său prin această lume. Aparenta simplitate a evocărilor și întrebărilor sale, maschează acea profunzime de dincolo de învelișul natural al oricăror lucruri, au o prospețime care trebuie să ne țină curiozitatea trează, puterea de înțelegere mereu vie.
Portretul acestui mare iubitor de viață, de lume, de istorie este creionat chiar de el, cât se poate de simplu și de direct: „Am râs mult. Mă amuză lumea. Îmi plac cuvintele, ironia, îmi place să schiez primăvara, iubesc curajul, falezele care coboară spre mare acoperite de măslini și de pini, admirația, insolența, cârcimioarele din insule, contradicțiile existenței.“
„Firul labirintului“ pe care scriitorul îl deșiră pentru noi e încărcat de repovestiri pline de tâlcurile celor mai memorabile momente le omului și naturii, trecute prin filozofie, știință și artă, ca să dea imaginea întregită a acestor veritabile „eseuri-povești-romane, ale lui d’Ormesson. Și, desigur, totul nu se poate încheia decât cu această mare enigmă a existenței umane: „Am făcut tot ce eram capabili să facem – și mai nimic, cum se vede la socoteala din urmă.“