Aisha Hassan a apărut de nicăieri. Nimic nu anunța romanul Când dansează licuricii, care a stârnit interesul marilor edituri și publicațiilor emblematice, cum ar fi Kirkus Review, cu atât mai mult cu cât scriitoarea era la debut, venea din Pakistan și se focaliza asupra unor probleme locale. Totuși, existau câteva indicii vagi privitoare la potențialul succes: tânăra scriitoare născută în Lahore a absolvit un masterat în scriere creatoare la Universitatea din Oxford, a publicat poezie în reviste prestigioase din Marea Britanie, iar o piesă scrisă de ea a fost jucată pe scena Soho Theatre din Londra. Romanul de debut a fost tradus în numeroase limbi, inclusiv în limba română, și a fost nominalizat la o serie de premii importante, printre care și la London Writers Award. În România, în traducerea Andreei Năstase, Când dansează licuricii a fost publicat la Editura Litera, în colecția Folio.
Romanul este consistent, matur ca abordare, pe alocuri sfâșietor, cu pânza textuală este topită peste pielea unor fapte la temperatura încinsă a unei realități pe care o dezvăluie. Păstrează o umbră de speranță și un fior al unei promisiuni care ține cititorul implicat. Alcătuit din fragmente ale unui prezent al povestirii între care se întrezăresc solzii condiționărilor anterioare, într-o serie de flashback-uri care surprind din alte unghiuri aceeași construcție epică anunțată din primele pagini, dar devoalând straturi fine de realitate ficțională excelent construită, Când dansează licuricii poate fi citit în maniere diferite. Un personaj complex, Lalloo, se află în lumina expunerii în dramatismul întâmplărilor de la șapte ani, când fratele său, Jugnu, a fost ucis în bătaie în fața muncitorilor care locuiau în colibele cărămidăriei (bhatti). Prezentul narativ îl înfățișează în pragul maturizării, în jurul vârstei de douăzeci de ani, după ce fusese scos de tatăl său din relația sclavagistă cu zbirul Heera. Laloo evoluează pe cele două planuri în aventura formării și risipei de sine, animat de miza de a-și salva familia. Pagină după pagină, fie în cele ale suprafeței, fie în cele din proximitatea nopții cumplite a execuției lui Jugnu, arhitectura romanului se complexifică, păstrând armonia pagodei cu multiple etaje ori a templului încărcat cu decorațiuni, eleganța și amploarea arhitectonică din epoca marilor moguli și ornamentația basoreliefurilor specifice comunităților punjabi. În contrast cu această maiestu ozitate a proiecției de arhitectură romanescă este însăși realitatea expusă: sclavagismul și mizeria traiului cotidian fără orizont, condițiile de viață din cartierele sărace ale orașului Lahore, dar mai ales de la periferie, din zona cărămidăriilor pe care le descrie într-o notă însoțitoare:
„Periferiile multora dintre marile orașe din Pakistan sunt presărate cu cărămidării, recognoscibile prin coșurile lor roșii înalte. Acolo, milioane de oameni trăiesc practic în sclavie: siliți să muncească până își achită peshgi, împrumutul, bărbați, femei și copii, familii întregi, trudesc generații de-a rândul, în timp ce la datorie se adaugă dobânzi uriașe. Se estimează că 4,5 milioane de oameni, între care un milion de copii, muncesc în condiții de sclavie la aproximativ 20 000 de cărămidării răspândite în toată țara.
Membrii acestor familii sunt adesea disperați, săraci și analfabeți, astfel că nu știu cum să-și calculeze datoria sau ce proporție din împrumut au restituit deja. Câștigă sub salariul săptămânal minim și sunt obligați să facă noi împrumuturi pentru situații neprevăzute. Mulți copii sunt născuți în servitute și rămân în această condiție tot restul vieții, fără posibilitatea de a se instrui sa de a-și dobândi libertatea.
Practica servituții pentru datorii este ilegală în Pakistan din 1992; cu toate acestea, milioane de oameni trăiesc în mizerie, în condiții intolerabile, și nu există nici vreun stimulent economic, nici voință politică pentru a rezolva problema.“ (p. 380).
Nu atât etajele de suprafață ale constructului numit Când dansează licuricii contează, cât straturile de adâncime. Subteranele sociale ale acestui proiect estetic sunt cele care dau volum și ritm lucrării. O scriitură fluidă și limpede se exhibă într-un ritm în care întâmplările din viața familiei lui Lalloo se precipită: nunta planificată a surorii Shabnam, boala tatălui, povestea de dragoste cu Fatima. Acest parcurs este pigmentat de oaze contemplative de o poeticitate remarcabilă, de rememorări, de flash-uri cu impact puternic, de situații amuzante sau de ipostaze demne de Bollywood sau de Lollywood, industria cinematografică pakistaneză cu centrul în Lahore. Situații duse până în pragul verosimilității sunt urmate de altele de o autenticitate a trăirilor de netăgăduit. Colorate și intense, sau acoperite de praful monocrom al cărămizilor ori de noroiul clisos al începutului de anotimp musonic, scenele devoalează un infern dantesc tipic, cu cercuri concentrice ușor de asociat castelor și cu o serie de cutume care nu pot pune sfârșit unor practici inumane moștenite.
Există două feluri de intoxicare asupra cărora atrage atenția Aisha Hassan: cea cu praful roșiatic din bhatti și cu fumul cuptoarelor imense pentru cărămizi și cea culturală, cu o normă provenită din organizarea arhaică, care nu permite eliberarea de soarta pecetluită odată stabilită apartenența la castă, adică de la naștere. Ambele duc la saturație, la o incapacitate a plămânilor ori a sufletului de a suporta aerul încărcat de noxe chimice și sociale. Peste acestea se adaugă cele psihologice, generate de violența omniprezentă, la rândul ei întreținută de această organizare sclavagistă. Noxele psihologice întăresc celelalte tipuri de agenți dăunători asupra sănătății și le face imposibil de înlăturat, de curățat. Cu toate acestea, prezența auctorială este discretă. Aisha Hassan nu utilizează în roman cuvinte dure care să numească explicit realitatea acestor noxe, ci le îmbracă eufemistic în sintagme care să sugereze incapacitatea celor prinși sub presiunea peshgi de a obține libertatea. Astfel privind lucrurile, putem înțelege de ce o parte a criticii a propus pe lângă lentilele sociale ale lecturii romanului și lentile ecologice, în care problema se rezumă la un mediu alterat, nu numai în componenta sa naturală, ori în cea antropică, ci și ca înveliș psiho-social al unui lumi în degradare. În această lume în derivă, răul este gratuit și omniprezent, sursele lui se găsesc și în fapte și intenții ale celor care nu caută să își impună valorile de castă, imaginea ori personalitatea. O lege morală pervertită de sărăcie, nevoi, durere pare să se impună. O anumită rutină conduce la acceptare, destinul capătă consistența prafului roșiatic și se așază peste lumea impură a bhatti. A înfrânge o asemenea ordine înseamnă a înfrânge datul. E mai mult decât miza unei evadări. E miza unei expuneri. E nevoia de a depăși ceea ce poate fi spus limpede și clar, precum în nota autoarei la care am făcut anterior referire. E nevoia spusului în șoaptă care, îmbrăcând haina ficțională, să producă avalanșa schimbării. Nu se poate declanșa iluzia schimbării unei ordini, ci doar ieșirea din chingile castei prin schimbarea locului, prin abandonarea mediului toxic al bhatti cu toate sacrificiile și costurile necesare.
Pe aceste straturi profunde ale romanului se construiește povestea de familie a lui Lalloo, o poveste dramatică, cu un grăunte de speranță cât lumina fosforescentă din dansul licuricilor în încercarea de a învinge întunericul. Și totuși, prezențe efemere, chiar iluzorii în anumite episoade ale romanului, aceste insecte nu servesc decât ca repere în organizarea unei memorii afective care să întărească voința, care să sporească determinarea. Întreaga poeticitate a episoadelor populate de licurici lasă să se întrevadă în profunzimile construcției osatura pragmatistă a textului, dramatismul, durerea, neputința, toate redate în lumina obiectivității și acuității tăioase, precise, lucide, analizei fără cusur e eșantioanelor de fapte sociale care au motivat scrierea. Aisha Hassan pune mare accent pe poeticitatea și poetica romanului, iar aceasta servește unor mize estetice care se dovedesc cel puțin la fel de importante ca miza aducerii în lumina ficțiunii a unor probleme socio-culturale pregnante din Pakistanul contemporan.
Romanul Când dansează licuricii nu ar trebui citit doar pentru a identifica acest substrat socio-cultural în căutarea unei forme de expresie literară. Aisha Hassan este o voce sigură, cu mize literare clare, care a identificat și exploatat o temă cu adânci rădăcini culturale, dar care nu a rămas cantonată nici în eco-ficțiunea pe care o evidențiază studiul lui Mudassar Javed Baryar din The Friday Times, dar nici în edulcorările pe care la semnalează Kirkus Review. Există ceva din toate, și din dezastrul abuzurilor, și din tăcerea complice atât în ceea ce privește clasele sociale, castele, genurile, mediul, cât și în ceea ce privește intoxicarea cu noxe chimice și culturale, ceva care este expus altfel decât în strigătul și lozincile pieței: prin intermediul celui mai eficient și puternic instrument al schimbării, cartea. Când dansează licuricii devine o carte obligatorie în cunoașterea unei voci, a unei culturi, a unor probleme culturale, sociale, politice și de mediu din Pakistanul de azi.