În prefața la excelenta antologie Proza austriacă modernă, apărută în epoca de glorie a „Bibliotecii pentru toți“, Dieter Schlesak stabilește ca temă centrală a operelor scriitorilor antologați radiografierea epică a prezentului Imperiului Habsburgic, aflat la crepusculul destinului său, prelungit grotesc printr-o „aură mistică“, în care „praful istoriei“ își găsise un confortabil sălaș.
Acest „babilon de popoare și limbi“, cu dublă înfățișare, central-europeană și orientală, în același timp, se fărâmițase până la inconsistență, asemenea celui care, pe numele lui Franz Iosif, îi pecetluise timp de șapte secole printr-o politică anacronică destinul. Administrația sa îmbătrânită, cu reminiscențe medievale, în care leneveau amânări perpetui, a ignorat cu seninătate semnele viitorului, învăluind totul în suficiența pe care nimic și nimeni nu o putea înlătura.
Toate acestea au constituit subiecte relevante pentru scriitorii născuți sau trăitori în acest spațiu predestinat ruinei, care, an de an, se autoexila cu voluptate, scufundându-se în mlaștina unei istorii sinucigașe. Cum să nu exploatezi literar un asemenea zăcământ, care aduna la un loc sclipirile aurifere cu rugina devastatoare, zborul înalt cu prăbușirea cea mai joasă, elanul care zidește cu adormirea care mumifică.
Talentul acestor scriitori, cultura lor strălucită nu puteau rata această destrămare, acești fiori care zguduie orice ființă rațională. Din această oglindă cețoasă au ieșit istorii și personaje celebre, instituții împăienjenite și practici coșmarești. Proiecția acestui univers în viața și conștiința acestor personaje le alterează cele mai simple și firești manifestări, tinde să-i facă una cu mediul cu care se intersectează sau în care viețuiesc, le dizolvă orice „însușiri“ în absurdul situațiilor prin care sunt obligați să treacă.
Selecția lui Dieter Schlesak îmbină în mod strălucit nume de scriitori celebri (Rainer Maria Rilke, Robert Musil, Stefan Zweig, Franz Kafka, Sigmund Freud, Hermann Broch, Hugo von Hofmannsthal), cu altele mai puțin cunoscute publicului larg (Alfred Kubin, Joseph Roth, Peter Altenberg, Alfred Polgar, Karl Kraus, Robert Michel, Felix Braun), toate, însă, reprezentative, prin selecția fragmentelor, pentru tema precizată.
Am ales, spre a ilustra acest halucinant destin al unui imperiu, doi scriitori și două din operele literare: unul, din prima „categorie“, Robert Musil și marele său roman Omul fără însușiri, și cel de-al doilea, puțin vehiculat în spațiul literar din România, Alfred Kubin, cu surprinzătorul său roman Cealaltă față.
Amândoi au transfigurat realitatea timpului în mod original, într-o îmbinare de fantastic și macabru, de fantezie întunecată și simbol, de cruzime și proiecție utopică.
Robert Musil, cel care a dat acestui imperiu surpat din interior numele de „Kakania“ (de la inițialele K.K. – kaiserlich-königlich, adică cezaro-crăiesc), sub care a devenit simbolul decreptitudinii, este unul dintre cei mai mari prozatori ai secolului XX. Prin Omul fără însușiri, el realizează, conform lui Dieter Schlesak, „o grandioasă și temerară întreprindere sub aspect metodologic și expozitiv care apelează la modalitățile științei și filozofiei moderne, ale fizicii și matematicii, pentru a da structurii literare a romanului ținuta unei ample dezbateri ideologice și morale, psihologice și sociale“.
Realitatea proiectată în irealitate, fragmentarea timpului, relativitatea a tot ceea ce constituia societatea vremii – instituții, lucruri, oameni, destine –, sunt temele acestui roman total. Când totul este scăpat de sub control, când individul și societatea devin două entități antagonice, singura ieșire este refugiul în utopie, în ideal. Adică, în „cealaltă stare“. Iar emoția indusă de această stare, ne spune Musil, poate crea o altă realitate, în care totul e răsturnat: „Experiența veacurilor, a dus după sine convingerea că viciile pot deveni virtuți, iar, virtuțile, vicii.“
Ulrich, „omul fără însușiri“ din roman, trăiește această dramă a renunțării la realitate, refugiindu-se într-un teritoriu tainic, greu de descifrat, dar cu atât mai tulburător, mai profund.
În paralel cu această „aventură“ a lui Ulrich, cu „rătăcirile“ lui prin „nemărginirile gândirii“, în acele „fantezii științifice“ care, în fond, nu duc nicăieri, Musil întreprinde o virulentă satirizare a so cie tății habsburgice, cea care, ignorând urgențele, dezbate importanta idee a înființării unei „mari instituții regale și împărătești pentru distribuirea ciorbei“. Nici ambiguitatea sistemului social, în acest „stat neînțeles și între timp apus“, nu scapă romancierului: „După constituție, era un stat liberal, dar modul de guvernare era clerical. Era guvernat clerical, dar se trăia în spirit liberal. Toți cetățenii erau egali în fața legii, numai că nu toți erau cetățeni. Exista un parlament care făcea în așa mare măsură uz de libertatea sa, încât de obicei era închis.“ Într-o asemenea schizofrenie administrativă nu e de mirare că „faptele – uneori impuse până la cel mai înalt grad al pasiunii, cu toate consecințele ei – erau mereu altele decât gândurile; sau gândurile erau altele decât faptele“.
În acest stat, care „participa doar oarecum pasiv la propria existență“, toți se întrebau, firesc, „dacă suveranul există într-adevăr aievea“. Răspunsul îl aflau numai prin „numărul portretelor sale pe care le vedeai peste tot, aproape la fel de mare ca numărul de locuitori ai imperiului“.
Iată o genială proiecție a lui Musil, în care s-au regăsit, peste ani, și alte societăți, mai mult sau mai puțin evoluate.
Despre Alfred Kubin, până la apariția traducerii romanului său Cealaltă față, în limba română, se știa că este un apreciat artist gravor și ilustrator al mai multor cărți ale lui E.T.A. Hofmann, E.A. Poe și Gustav Meyrink, reprezentant al simbolismului și expresionismului austriac în arta plastică, influențat de universul lui Goya și Edvard Munch.
Este surprinzător cum acest roman, apărut în România după 1990, nu a avut ecoul unor scrieri din aceeași „stirpe“, precum Ferma animalelor și 1984, cele două distopii cu care se aseamănă prin simbolistica sa cu totul specială.
Stranietatea imperiului și a orașului Perla în care este plasată „acțiunea“, cu valențe ale absurdului naturii și umanului, grotescul descrierilor „bolilor materiilor neînsuflețite“, spaima iscată de omniprezența invizibilului tiran Klaus Patera, fac din acest roman unul dintre cele mai reprezentative ale fanteziei macabre din literatura lumii. Având și o ilustrare grafică – a autorului – pe măsură, senzația de fantastic și halucinație pe care o transmite este copleșitoare.
Numai un ținut precum Kakania, declanșator al unor crize existențiale și creative, putea inspira un asemenea univers întunecat, în care totul este supus fărâmițării: „clădirile, din materiale atât de deosebite, obiectele adăpostite în ele, toate lucrurile ce-l costaseră pe stăpânul lor bani grei de aur, totul era menit pieirii. În toate zidurile se iviră crăpături, lemnăria deveni putredă, fierăria fu cotropită de rugină, luciu străveziu al sticlei se încețoșă, țesăturile se descompuseră“. Dar nu numai obiectele și lucrurile sunt supuse acestei macabre degradări și pieiri, ci și lumea umană, „liota de schilozi și neputincioși“, ce se „înfruptau din ciorba de pomană“, trăiește aceeași dramă în acest terifiant „oraș al visurilor“.
Protagonistul este, ca și în cazul Omului fără însușiri al lui Musil, un alter ego al autorului, dar „participarea“ acestuia la trama narativă este exclusiv „vizuală“, descriptivă, spre deosebire de minuțioasa analiză psihologică – și nu numai – a lui Ulrich, celălalt „prizonier“ al Kakaniei.
Atât „cealaltă stare“, al lui Musil, cât și „cealaltă față“, a lui Kubin, sunt două înfățișări impresionante ale acestui veritabil „imperiu al amurgului și al demonilor“.