Julia Fiedorczuk (n. 1975), poetă, prozatoare, critic și cadru universitar. Din anul 1998 predă literatura americană și teoria literaturii la Institutul de Anglistică al Universității din Varșovia. Este apreciată ca autoare de lucrări dedicate ecopoeticii. Este suficient să menționăm aici două volume: Ekopoetyka a konwencje poezji amerykańskiej XX wieku (Ecopoetica și convențiile poeziei americane în secolul al XX-lea) și Ekopoetyka (Ecopetica, scris împreună cu Gerardo Beltrán), publicate în 2015. A fost nominalizată de mai multe ori la premii importante (Premiul Nike 2016, Silesius 2018). Pentru debutul poetic Noiembrie pe râul Narew, 2000 a primit Premiul Asociației Poloneze a Editorilor de Carte; este, de asemenea, laureată a Premiului de Poezie „Wisława Szymborska“ (2018). Până în prezent a publicat următoarele volume de poezie: Bio (2004), Planeta rzeczy zagubionych (Planeta lucrurilor pierdute), 2006, Tlen (Oxigen), 2009, tuż-tuż (acuși-acuși), 2012, Psalmy (Psalmi), 2017. În 2010 a apărut volumul de proză scurtă Poranek Marii i inne opowiadania (Dimineața Mariei și alte povestiri), urmat de alte texte în proză: Biała Ofelia (Ofelia cea Albă), 2011, Nieważkość (Imponderabilitate), 2015, Bliskie kraje (Țări apropiate), 2016.Criticii apreciază poezia sa ca fiind rece, intelectuală, autoreflexivă; poeta însăși nu neagă această evaluare și subliniază în interviuri că prețuiește foarte mult „precizia“ și fundalul său poetic academic. Ecopoezie este înțeleasă nu ca temă declarativă, ci ca paradigmă de gândire poetică. Poezia Juliei Fiedorczuk nu este „despre natură“ în sens descriptiv și nici nu instrumentalizează mediul natural ca fundal simbolic pentru drame strict umane. Dimpotrivă, ea pornește de la premisa interdependenței radicale dintre subiectul liric și lumea vie în care acesta este situat. Această perspectivă implică o critică implicită a antropocentrismului tradițional. Subiectul poetic nu mai ocupă centrul scenei, ci apare ca element printre altele într-un ecosistem fragil. Limbajul însuși este tratat ca un mediu, nu ca un instrument de dominație sau de ordonare definitivă a realului. În multe poeme, vocea lirică pare să se retragă, lăsând loc observației atente, aproape etice, a proceselor naturale și a relațiilor subtile dintre ființe.
Întoarcere
Cunosc asemenea locuri.
Dimineți incomode,
ușurarea picioarelor întinse,
când, în sfârșit, se eliberează
scaunul de alături.
La ora opt seara,
avionul pătrunde iarăși
în zorii întâmplători:
acum prefer
nopțile noastre infailibile.
Lumina de diamant,
gările și aeroporturile sălbatice
sunt doar pentru a ne întoarce
la înghesuiala de toamnă
a amintirilor.
[mâine trebuie să mă scol foarte devreme]
mâine trebuie să mă scol foarte devreme
va trebui să mă scol devreme în următoarele șase luni:
nu știu de ce îmi vine în gând
că diminețile vor fi de octombrie,
încețoșate, frunzoase.
e târziu.
încă mai e joi și mă întreb
dacă dormi deja.
cândva locuiam în altă parte și era acolo
cel puțin o doamnă care avea
optzeci de ani și așa mi-a rămas în minte.
e patru dimineața
și încă mai e joi
Plaja
meduze brune se usucă în cârduri
mici și necomestibile,
se prăjesc la soare,
după execuție
cu grăsime se scurg în nisip.
o meduză,
a doua meduză,
a treia meduză…
pe cele mai proaspete le-am luat drept
chihlimbare uriașe
și am trăit șocul măruntaielor mării
pe degete.
deși vreau, nu le pot arunca pe toate
în mare –
a patra meduză,
a cincea meduză,
a șasea meduză…
acolo unde limba sărată a lins fâșia încrețită
a plajei,
puzderia de bălți albastre arată vanitatea
cerului:
a șaptea meduză etc.
toate capetele
presărate cu nisip.
Gravitație
Noaptea ne lipim de o fâșie luminoasă,
Formă grea întipărită în alb.
O mică dovadă a existenței trupului,
Contrast, identitate –
Așa ne adăpostește pământul.
Șoldul în adâncitura moale,
Capul greu în concavitatea taliei
Saturat de vise, și totuși nu ne
scufundăm,
O aterizare sigură
Legănată, moale, caldă,
În luminile liniștii orizontale,
Pe o planetă tânără, pe un pământ
al nimănui,
Într-un timp indivizibil
It has been played once more
J.A.
deodată, chiar în mijlocul viitorului mitic,
mai bătrână decât sunt, oare ce va fi mai
târziu,
oh, Blake, Floarea-soarelui, știu, știu,
trăncănesc ca Allen Ginsberg,
iartă-mă, poem, am o stare proastă, iartă-mă, cititorule,
mâine îmi voi împlini toate promisiunile
de Anul Nou,
acum stau puțin aici, dragă ciocolată,
îți mulțumesc că astăzi ești lângă mine,
îți mulțumesc
sticlă de merlot, și ție, televizorule,
îți mulțumesc, agent Cooper!
mâine voi aprofunda Dharma căii de
diamant,
chiar și acum unele ființe îmi sunt destul
de apropiate,
desigur, este vorba doar despre rudenia
sufletelor.
dragă computer, astăzi am trimis
paisprezece e-mailuri,
„pentru iubirea întunecată de specie
sălbatică”
am citit Freud, chiar și Lacan
despre impulsul morții,
este vorba doar de faptul că am fost
decăzuți,
de aceea viața în sine nu e suficientă,
iar acum cântecul:
franjuri de timp aruncate de-a curmezișul
peisajului,
vântul se joacă cu noi pe strada goală,
vântul se joacă cu noi în frânturi de imagine,
pătrunde în crăpături și cântă:
(uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu
uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu
uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu),
pielea aspră a mâinii care mă atinge,
scoarța aspră a mesteacănului pe care îl piaptănă vântul,
cântecul străin al vântului care ne pătrunde,
și tăcerea copacului,
mâine îmi voi împlini toate promisiunile
de Anul Nou,
astăzi stau aici, așa s-a nimerit
să-mi fie de folos paradoxul și oximoronul,
chiar în mijlocul viitorului mitic
ciocănesc în gol:
alo, alo?
este cineva acolo?
Ceva
și astfel spunem mereu aceleași povești
ceva se sfârșește, începe, ceva arde
ceva ne împinge unul spre altul, ne cere
să cântăm,
să trasăm semne pe piele
ceva care mă privește din mai multe
tablouri,
mâinile acestei femei – de ce atâta tandrețe –
oricine ar fi fost, a murit,
iar după ea pictorul J.C. Dahl (1788–1857),
acum o sută cincizeci și unu de ani
sau copilul din Cer deasupra Berlinului,
nu-i cunosc sexul,
în scutecul alb-negru
pictez genele,
scot hainele,
îmbrățișez spatele unui bărbat,
colecționez chipuri de îngeri
și versuri din poeme despre iubire
ori moarte,
caut oameni care știu să vorbească cu aricii
s-a produs aici o mare explozie
totul e împrăștiat
nu ne rămâne decât să culegem roadele vii
ale acestui război
nu ne rămâne decât să culegem roadele
moarte ale acestui război
și astfel spunem mereu aceleași povești
ceva se sfârșește, începe, ceva arde
ceva ne împinge unul spre altul, ne cere
să cântăm
ceva ne trimite binecuvântarea lacrimilor
Traducere și prezentare de Constantin Geambașu