În portofoliul Editurii Lebăda Neagră din Iași a intrat un autor cvasi necunoscut în România, de altfel un nume important în lumea literelor, scriitoarea mexicană Elena Garro, dramaturgă și scenaristă, prozatoare și jurnalistă, unul dintre pionierii realismului magic latino-american. Numele Elenei Garro e cu atât mai important cu cât e singurul nume feminin în lista celor care au pus bazele scriiturii identitare din America Latină, deși a respins categoric eticheta de marketing ieftin a „realismului magic“ în ciuda contribuției sale remarcabile în domeniu. Din păcate ea a devenit mai puțin cunoscută prin operă cât prin mariajul plin de interdicții și resentimente cu filosoful și poetul Octavio Paz, laureat Nobel pentru Literatură. Practic, opera ei a fost umbrită de statura uriașă a soțului, deși s-a impus începând de la primul roman, Los recuerdos del porvenir, publicat la 1963 la Editura Joaquín Mortiz din Ciudad de México. În această umbră fiind, nu s-a putut bucura de vizibilitate și de premii – exceptând premiul de debut, abia târziu, în 1994, a fost distinsă cu Premiul Național pentru Literatură Juan Ruíz de Alarcón pentru contribuția în dramarugie, iar în 1996, cu doi ani înainte să moară, i-a fost acordat premiul Sor Juana Inés de la Cruz, dedicat cărților scrise de femei în spaniolă, pentru Busca mi esquela –, dar numele ei a început să conteze mai mult ulterior, fiind recuperat nu numai în spațiul hispanic, ci și în cel anglo-american.
Editura Lebăda Neagră a publicat în 2024 volumul de debut al prozatoarei din Mexic în traducerea Vasilicăi Gamardo, Amintiri din zile ce vor veni, o recuperare importantă în limba română a unei opere de referință. Romanul, publicat înainte ca Gabriel García Márquez să se apuce să scrie opera fundamentală a realismului magic latino-american, Un veac de singurătate, și, evident, înaintea altor lucrări de referință, este singura ei carte tradusă în română, deși mici fragmente din operă au mai apărut sporadic în diverse publicații autohtone. Romanul a apărut în anul unui important reviriment în ceea ce privește opera Elenei Garro datorat ediției comemorative a Los recuerdos del porvenir de la Editura Cátedra din Lima și dezbaterii pe marginea acestei opere în cadrul celui de-al 17-lea congres al Asociației Academiilor de Limbă Spaniolă din Quito. Evident că marii prozatori latino-americani nu aveau cum să recunoască întâietatea, darămite influența unei prozatoare din Mexic asupra unor opere care au schimbat și reechilibrat literatura universală. Probabil că și refuzul prozatoarei nevoite să plece în exil în 1968 de a recunoaște eticheta de marketing a acestui tipar scriitural, dar și zona de umbră în care s-a menținut, în prim-plan rămânând soțul ei, Octavio Paz, au făcut ca numele Elenei Garro să nu fie foarte cunoscut.
Revenind la roman, trebuie să aducem în discuție câteva aspecte care predefinesc contextul magic al spunerii poveștii. Mai întâi este locul, micul oraș Ixtepec, un spațiu ficțional care poartă numele unui orășel real din sud-estul Mexicului, moștenind un nume indigen, Iztepeque, care înseamnă „cu fața spre deal“, dar care reflectă proiecția localității Iguala în care și-a petrecut copilăria, situat în Statul Guerrero, de asemenea moștenind un nume indigen care se traduce prin „unde se înseninează noaptea“. Această remarcă, evidențiată în excelentele note de subsol (necesare și docte) realizate de traducătoare, s-ar putea sesiza, de pildă, prin trimiterile în text la Munții Chihuahua – în fapt, Sierra Madre Occidental – care coboară, acompaniind Deșertul Chihuahua, până aproape de Ciudad de México și de Iguala, nu și de Ixtepec, dar și la preponderența trimiterilor la semnificația localității pe care a proiectat-o ficțional, la proiecția spațio-temporală a unei dimineți perpetue și indiferente, precum în debutul capitolului XIII din partea a doua a cărții: „O linie portocalie subțire se ridică la orizontul întunecat, florile de noapte se închiseră și miresmele lor mai persistară câteva clipe în aer. Grădina ieșea, albastră, din umbrele violete. Încă o dimineață trecea neobservată de oamenii care își beau cafeaua înainte de a organiza noi morți.“ (p. 303). Ixtepecul ficțional este un soi de Macondo de dinainte de Macondo, unde se prefigurează fapte care nu pot fi reduse la coordonatele realismului dominant al cărții:
„Noaptea se strecura prin poarta deschisă a grădinii. În cameră intrau insecte și arome întunecoase. Un rău misterios curgea ineluctabil și conecta sufrageria familiei Moncada cu inimile celor mai îndepărtate stele. Félix adună farfuriile și împături fața de masă. Absurdul faptului de a mânca și conversa căzu asupra locatarilor casei și îi împietri în fața unui prezent indicibil.
– Eu nu mai încap în acest corp! exclamă Nicolás și își acoperi fața cu mâinile ca și cum ar fi fost pe punctul de a plânge.
– Suntem obosiți, zise Félix de pe taburetul său.
Câteva secunde, locuința călători prin ceruri, făcu parte din calea Lactee, apoi căzu fără zgomot în același punct. Isabel percepu șocul căderii, sări de la locul ei, își privi frații și se simți sigură; își aminti că se afla în Iztepec, și că un simplu gest neașteptat ne poate reintegra unei ordini pierdute.
– Azi au dinamitat trenul. Poate vin…
Ceilalți o priviră somnambuli, și fluturii de noapte își continuară zborul prăfuit în jurul lămpilor.“ (pp. 36-37).
Este foarte greu de imaginat cum aceste inserturi pur márqueziene preexistau, configurând un traseu scriitural de un realism indubitabil, de o obiectivitate, fidelitate, veridicitate și, implicit, verosimilitate incontestabile. Suntem plasați în anii Cristiadei sau ai Guerra de los Cristeros, în care Guvernul urmărea suprimarea puterii Bisericii și care au dus la războiul civil din 1926-1929 – din nou notele de subsol devin atât de importante în plasarea adecvată în context – în care vântul deșertic al concretului în expunerea laică nu putea permite decât mici oaze de trăiri și senzații, de ipostaze regenerative și umbre, în care să se manifeste iluzia, în care să se accentueze sentimentul răului iminent și căderea. Este greu de imaginat cum aceste ieșiri din real printr-un timp cosmic și printr-un adevăr de dincolo de concret, dintr-un concret conceptual, al angajării conotative prin afirmarea denotativă: „Fără ele [n.a. cuvintele], limba aceasta pe care o vorbim ar fi neinteligibilă. «Ei!» Ce înseamnă «ei»? Nimic. Un zgomot. Dar dacă ne uităm în dicționare, găsim: «Ei, persoana a treia plural.»“ (p. 44) reușesc să proiecteze un cadru al memoriilor și nostalgiei márqueziene de dinainte de Márquez. Generalul Francisco Rosas, un trădător în anii Revoluției Mexicane (1910-1920), va face obiectul rătăcirilor în interioarele fără rezonanță ale propriei memorii:
„L-a trădat pe Villa, a trecut de partea lui Carranza, însă nopțile lui au rămas la fel. Nu îl interesa nici puterea. Iar în ziua în care a întâlnit-o pe Julia, i s-a părut că a atins o stea de pe cerul cordilierei, că a traversat sferele luminoase și a întâlnit corpul perfect al tinerei; și de atunci a uitat de tot ce nu era strălucirea ei. Dar ea nu a uitat, și în memoria ei se repetau la nesfârșit gesturile, vocile, străzile și bărbații dinaintea lui. Se văzu în fața ei ca un războinic singuratic în fața unei cetăți asediate, cu locuitorii ei invizibili mâncând, iubindu-se, gândind, rememorând, iar în afara zidurilor care înconjurau dinăuntrul Juliei se afla el. Accesele lui de furie, asalturile și lacrimile – toate erau degeaba; cetatea continua să rămână neatinsă. «Memoria este blestemul omului», își spuse, și lovi peretele camerei până ce se răni. Chiar și gestul acesta, pe care îl făcea acum, nu avea să dăinuie, oare, pentru totdeauna în timp? De câte ori, în vreme ce conversa cu prietenii săi, se plimba Julia, goală, prin imaginația lui? El îi urma pașii, îi vedea ochii și gâtul mișcându-se în lumea umedă a gazelelor, în timp ce își auzea subordonații vorbind despre cărți de joc și despre bani. «Memoria e invizibilă», își repeta cu mâhnire. Memoria Juliei îi era accesibilă doar de când era el cel care o ducea în brațe, adormită, pe drumurile din Ixtepec. Aceasta era durerea lui fără leac: că nu va putea vedea ce trăia în interiorul ei.“ (pp. 87-88).
Cu reverberații devenite cunoscute prin Povestea târfelor mele triste – în original, romanul márquezian se numește Memoria de mis putas tristes – dar și din interioarele dictatorului fictiv din Toamna patriarhului, dar datând de dinainte de acestea, Amintiri din zilele ce vor veni expune pe paliere diferite memorii individuale și colective – orașul Ixtepec însuși are propria lui voce și propria memorie, care se impune în fața vocilor și ecourilor puterii. Elena Garro este vocea prin care se fac auzite strigătele învinșilor, marginalizaților, nesemnificativilor și memoria ficțională a Americii Latine în care fantasticul e parte a realului de care se folosește pentru a permite prin contiguitate ca noile perspective, mituri, convingeri să ia locul celor care au modelat memoria și istoria uzurpatorilor. Învinsă și redusă la mișcarea nesemnificativă în umbra marelui Octavio Paz, Elena Garro devine azi vizibilă, limpede, deconstruind poetic și atemporal prin realul (eminamente fantastic) al propriei opere o lume a puterii, minciunii și rațiunii uzurpatorilor.