Pentru mine, perioada 19-23 aprilie a fost o intensă călătorie reflexivă și spectaculară prin multistratificatul peisaj al dansului contemporan bucureștean, având imensa bucurie să constat permanenta imersiune a filosoficului în țesutul însuși al artei dansului. Astfel, de la vizionarea spectacolelor din cadrul proiectului Mișcări neautorizate propus de Centrul Național al Dansului din București și două producții din cadrul amplului proiect Moving Balkans, până la a doua ediție a International Conference on Creativity in Dance desfășurată la UNATC, aceste zile mi-au confirmat fără echivoc putința dansului de a fi mediu curajos pentru critică socială, spațiu liber pentru exprimarea autenticității personale și stimul senzorial-intelectual pentru formularea unor întrebări fundamentale despre traiectoria omenirii.
Code-Switch este primul spectacol „despre“ mișcări neautorizate, despre condiția (sau condiționarea) corpului într-o lume a regulilor stricte de comportare și de manipulare, un performance solo creat și interpretat de Eduard Gabia, care m-a făcut instant să-mi amintesc de miza profundă a analizei semiotice. În cadrul reprezentației, Eduard Gabia a mijlocit măiestrit între multiple „coduri de comunicare“ și, implicit, a surprins concret imposibilitatea acestora de a se suprapune perfect. În rafinata sa lucrare doctorală de semiotică a dansului, Nicoleta Popa Blanariu scrie chiar de la început: „Dansul contemporan e un laborator de analiză a mișcării: preocupat, în primul rând, de propriul cod de expresie și de relația lui cu subiectul (pe) care îl servește“ (Nicoleta Popa Blanariu, Când gestul rupe tăcerea: dansul și paradigmele comunicării, Iași: Editura Fides, 2008, p. 16.), ceea ce a realizat Eduard Gabia fiind exemplificarea căutării acestui cod în context comparativ. Astfel, în timp ce ascultam înregistrarea unei prelegeri despre cum se construiește prelegerea perfectă (nu omitem meta-ironia), sistemul sonor și proiecțiile video asigurau fundalul afectiv-senzorial al mișcării, iar performerul însuși încerca să „re-prezinte“ gestual ideile descrise auditiv de lectorul necunoscut. Feeling-ul corporatist, perfecționist, de control premeditat al raportului „acțiune verbală a emițătorului – reacție pasivă a receptorului“ este subminat de corp, de nevoia sa pentru flexibilitate, de tendințele sale subversive de a ieși în afara normativității discursului.
Al doilea spectacol din seria propusă de CNDB care interoghează libertatea de expresie a corpului într-o societate marcată de KPI-uri (Key Performance Indicators) și de normalizarea supravegherii „mișcărilor“ fizice sau virtuale este creația semnată de Paula Dunker numită this is a lot, but there is more and more is more, cu scenografie de Mălina Ionescu și muzică de Alex Bălă. „Muncă“ este un concept-paradigmă pentru omul contemporan, care se definește și se autoevaluează în funcție de „cât produce“, de „cât câștigă“, de „cât rezistă“ la imperativul industrial-economic al „acum“-ului consumerist. Munca și progresul sunt obsesia modernității. Așa cum excelent subliniază Hannah Arendt: „(…) Dintre toate activitățile omenești, numai munca, nu acțiunea și nici lucrul, este fără de sfârșit, progresând automat, precum viața însăși, și fără să fie influențată de hotărârile voluntare ale oamenilor sau de scopurile relevante pentru ei“ (Hannah Arendt, Condiția umană, traducere de Georgeta-Anca Ionescu, București: Editura Humanitas, p. 136.). Paula Dunker opune acestui proces al cronicizării muncii continue regăsirea plăcerilor firești ale trupului. Încă de la început se adresează spectatorului de pe poziția celui/celei care „a ajuns la fundul sacului“, dar care încearcă să sape tot mai adânc în acest abis al sinelui până la dez-golirea sufletească. Impresiile mecanic-robotice din prima parte a „piesei-instalație“ sunt contrapunctate de tandrețea și emoțiile corpului din a doua parte. Dacă la început chipul Paulei este acoperit de o mască – arhaic simbol al depersonalizării –, treptat adevăratul chip se dezvăluie și simți cum te apropii de om, de persoană. Scenografia este o construcție care poate fi interpretată fie ca „turn de supervizare“, fie ca un soi de intim iatac al unei „zâne bune“ care ține să ne reamintească de altă realitate, una mai delicată și mai sensibilă, a ființei.
Proiectul multianual Moving Balkans, cofinanțat de Uniunea Europeană prin Europa Creativă, este o inițiativă inter-instituțională care s-a lansat în anul 2024 și care, de atunci până acum, a realizat mult din ce a promis: mobilități artistice, workshop-uri internaționale, producții colaborative, dezbateri oneste sau festivaluri experimentale, toate acestea cu scopul de a dezvolta sistematic și creativ scena balcanică a dansului contemporan. Cele două spectacole programate, Seems Familiar – coregrafiat și interpretat de Simona Dabija și Deyan Georgiev, cu muzică de Bojidar Vasilev – și Suck it up, buttercup! – conceptualizat și interpretat de Elena Marinova și Mariana Gavriciuc, cu muzică și sound design de Martina Stefanova – sunt rezultatul sub-proiectului Duets Across Borders, menit să apropie România, prin CNDB, și Bulgaria, prin Art Link Foundation, din punct de vedere stilistic, imaginativ, tehnic și, ceea ce este cel mai important, uman.
Seems Familiar a fost o meditație despre temporalitate, despre cum trecutul (traumatic sau edenic?) se reîncarnează în prezent și despre cum fixația pentru viitor acoperă necesitatea interogării. Mișcarea hipnotică a celor doi interpreți, gesturile repetitive, schimbările imperceptibile de poziție sau ritm, atmosfera sonoră și vizuală de transă, toate acestea au contribuit la construirea unui sentiment de nunc stans, de împietrire în clipă, cu toate că, paradoxal, în același timp ceea ce se desfășura sub ochii noștri era, de fapt, o mișcare continuă, fără hiatusuri sau sincope. O „mișcare“ care nu transmite mișcarea, mai mult o „fantomă“ a mișcării. Simona și Deyan au mărturisit, în cadrul Q&R-ului, că au fost multiple (re)surse ale conceptului lor creator, însă mi-a atras atenția în mod special originea filosofică: hauntologia lui Jacques Derrida, adică tocmai filosofia „spectralității“, filosofia care propune în locul unui sens esențialist al „ființei“ ca prezent solidificat o înțelegere relațional-compozită (și politică) a „existenței“ din „fantomele“ tuturor momentelor temporalității – trecut, viitor și prezent. O altă sursă de inspirație pentru tematica timpului trecător este chiar condiția artistului, mereu în fugă după proiecte sau colaborări, mereu presat de deadline-uri, cu timpul propriei vieți închiriat împlinirii vocației într-o societate unde arta însăși a devenit o producție a „industriei“ culturale.
Suck it up, Buttercup! a continuat gândul despre lupta artiștilor cu presiunile economice, cu resursele limitate, cu așteptările publicului, cu ceilalți colegi de creație, dar mai ales cu ei înșiși. Luptă la propriu și la figurat, fiindcă Elena și Mariana și-au imaginat reprezentarea acestor confruntări sub forma unui ring de box. Publicul a fost așezat în cerc pe scenă, încadrând „zona de conflict“, simțind de aproape tensiunile și intimitatea „luptătoarelor“. „Meciul“ a fost structurat în mai multe momente distincte, marcate prin fraze de mișcare dedicate sau construcții corporale simbolice. De pildă, la un moment dat, s-au folosit de mâinile înmănușate pentru a forma un zid între ele și spectatori, așadar între ele și lume sau între imaginație și realitate? Însă m-a atins în mod special încercarea de a face gesturi tandre cu mâna (sur)prinsă de mănușa de box. Chiar Mariana Gavriciuc a simțit nevoia, în cadrul Q&R-ului, să menționeze acest moment, ca dovadă a locului său „compozițional“ aparte. Astfel, poate nu m-aș fi gândit vreodată ce directă și puternică metaforă poate fi mănușa de box pentru imposibilitatea atingerii – există o înregistrare cu Miriam Răducanu într-un ring de box, însă ea nu poartă mănușile specifice. Pumnul ca antiteză fizică a tandreții. A fost intensă această imagine a sentimentului de neputință, a neputinței artiștilor de a schimba regulile jocului industriei culturale, de a se „adapta“ lăuntric la superficialitate și de a-și accepta limitele (firesc) umane față în față cu dura necesitate.
Așa cum spectacolele de mai sus demonstrează, practica în dansul contemporan este infuzată de cercetare, de lectură, de reflecție și de dialog. De aceea, a fost extrem de semnificativă desfășurarea în spațiul UNATC a conferinței International Conference on Creativity in Dance, ajunsă la a doua ediție, în perioada 20-23 aprilie, organizată, curatoriată și însuflețită de conf. univ. dr. Simona Șomăcescu. Astfel, programul a cuprins trei paneluri teoretice: cel de estetică, cel despre educație și cel despre aplicațiile dansului în medicină sau terapie. Au fost trei lansări de carte: în primul rând, cartea profesoarei și coregrafei de la Iași Sandra Elizabeth Mavhima, Formă și fond în arta coregrafică; în al doilea rând, monografia semnată de Snejana Apostol și Zoia Guțu, publicată în Republica Moldova, Evoluția dansului scenic în țările europene; și, în al treilea rând, volumul profesoarei clujene Nicoleta-Cristina Demian intitulat Tehnici și metode în studiul baletului clasic. Conferința a încorporat, de asemenea, expoziția de fotografie a Camillei Greenwell și trei workshop-uri consistente: Round Around susținut de Daniel Alexandru Dragomir, The Reactive Body cu Cristina Olar-Iușan și Visible Thinking Body (VTB) cu Sergiu Matis. Desigur, arta dansului are ca finalitate, dincolo de însușirea tehnicilor și de analizele teoretice, realitatea și realizarea operei. Astfel, cu ocazia ICCD a fost pus în scenă spectacolul Tehnici de a sugruma un câine maidanez în coregrafia lui Vlad Furtună, text de Alexandru Ivănoiu, muzică de Matei Bumbuț, scenografie de Ruxandra Bobleagă, însă evenimentul-nucleu a fost Gala de dans care a aniversat 115 ani de relații interculturale România-Elveția, în cadrul căreia au dansat studenți ai Universității de Arte din Zürich și studenți ai UNATC.
Invitatul special al acestei ediții a fost profesorul și teoreticianul André Lepecki de la New York University. Cel mai cunoscut volum al său, Epuizarea dansului: performance și politica mișcării, a fost tradus în 2024 în limba română de către Ilinca Tamara Todoruț și D. Sargan la Editura Tact, Lepecki având deja o altă prelegere susținută în România, în anul 2015, cu titlul In the dark. De această dată a plecat de la o propunere filosofică diferită: dacă am înlocui termenul „timp“ în majoritatea situațiilor și expresiilor contemporane care sugerează caracterul prim(ar) al temporalității cu cel de „mișcare“, cum s-ar schimba înțelegerea noastră asupra cartografierii marilor „migrații“ politice, sociale, economice sau militare ale prezentului? Astfel, se modifică radical imaginea dinamicii onto-politice, modul în care citim evenimentele actualității și modul cum realizăm hermeneutica reacțiilor artistice la aceste „mișcări“. Lepecki a dovedit din nou cum, dincolo de căldura sa omenească și de prezența sa prietenească, pentru el dansul și performance-ul dezvăluie căi neobișnuite de interpretare a contemporanității.
Așadar, o săptămână cu multe clipe despre dans și filosofie…