Eu n-am apucat să așez o cărămidă pentru Teatrul Grivița 53 alături de ctitorii acestui sălaș artistic, fiind eu însămi în anii respectivi prinsă de procesul „construcției de sine“ ca studentă și doctorandă, însă, văzând cât de mult dans înconjoară creațiile dedicate acestui spațiu, am pășit pentru prima dată la adresa din Calea Griviței, în luna ianuarie, la spectacolul 3+5=9. M-am întrebat încă de atunci dacă este o simplă coincidență faptul că tocmai un spectacol de dans a deschis oficial porțile acestui teatru independent în data de 5 decembrie 2025.
Coregrafia lui Ștefan Lupu m-a surprins prin inventivitate și coerență stilistică – fiind de fapt transfigurarea artistică a trăirilor și greutăților parcurse de Chris Simion-Mercurian și de Tiberiu Mercurian în lungul drum până la ziua deschiderii –, iar atmosfera caldă din clădirea nou-născută în București mi-a dat încredere în viitorul său. Dar gândul despre dans îmi rămăsese… Apoi, am revenit în luna februarie la Fade to Grey, la emoționantul dialog fizic și verbal, „inter-“ și „trans-“ cultural, între Andrea Gavriliu și Edwin Mokaya. Cu această reprezentație intimă, vulnerabilă, (auto)ironică și deloc „gri“ în sensul de „neutru“ sau „plat“, Grivița 53 mi-a pătruns mai adânc în suflet. Astfel, când am aflat de Mini Stagiunea Eugenio Barba 90 și de sosirea Odin Teatret am decis fără ezitare să particip măcar la două spectacole și la o zi de Masterclass.
Prima mea întâlnire cu Eugenio Barba a fost prin compasiune. A fost prin felul în care Julia Varley – interpreta solo performance-ului Compassion și membră Odin Teatret din 1976 – m-a deplasat lăuntric: din punct de vedere fizic m-a mișcat până la plânset și din punct de vedere reflexiv mi-a ghidat gândurile către feluritele forme de suferință care „petrec“ (în sensul lui Constantin Noica) oamenii în această existență. La final n-am putut să aplaud. Am simțit intuitiv că faptul de a aplauda ar transforma meditația expresivă, măiestrit încorporată gestual-vocal și firesc adusă la viață, a Juliei dintr-un moment de intensă zguduire emoțional-filosofică, într-un divertisment. Ulterior am aflat că un „ritual“ al actorilor Odin este să nu iasă niciodată la aplauzele publicului… Aplauzele „cuminți“, de final de reprezentație, sunt o practică culturală de la sine înțeleasă pentru modernitatea „spectaculară“, doar că ceea ce creează Eugenio Barba nu este doar un „spectacol“ și nu se adresează „spectatorului“ modern(ității), ci este un prilej de meditație, este o cale diferită – pentru cel care poate „vedea“ – de a te întoarce înspre sine prin celălalt. În tripticul Compassion sunt împletite realitățile lăuntrice a trei personaje: un călugăr yazid care plantează un copac, imagine a speranței și a credinței în Dumnezeu într-o regiune măcinată de război și orori; o refugiată cecenă care a fost nevoită să-și părăsească căminul și care-și jelește soțul ucis în război; în final, este întruchipat rolul de martor al înțeleptului Tiresias față de nenorocirile Tebei și, în special, față de soarta tragică a Antigonei. Toate elementele constitutive teatrului în general au fost perfect regizate – lumini, decoruri, obiecte, haine, muzică –, dar ceea ce impresionează cu adevărat, în sensul că lasă o amprentă în memoria ta afectivă, este prezența însăși a actorului și modul în care potențialitățile naturale ale corpului – gestul și mișcarea, vocea, privirea, simțul spațiului – sunt articulate pentru a transmite expresie pură. Actorul Odin te face să vezi și să (re)simți fizic disperarea călugărului care-și ridică mâinile la cer când copacul nu înflorește și păsările nu se întorc, te face să auzi bocetul femeii care îmbrățișează memoria soțului și a rudelor pierdute, dar te poate face și să te transpui imaginativ sub chipul înțeleptului grec care, dincolo de simțurile fizice, pătrunde cu mintea destinul tragic în general al omului, ființă menită singurătății și suferinței.
Eugenio Barba (n. 1936, Gallipoli, Italia) este creatorul Teatrului Antropologic, inițiatorul ISTA (International School of Theatre Anthropology) și este considerat unul dintre părinții teatrului independent, un părinte care, prin generozitatea sa și prin implicarea sufletească necondiționată pe care le-a demonstrat timp de două săptămâni, a devenit un fel de „naș de botez“ pentru Grivița 53. Principiile acestui tip de teatru, metodologia sa, spiritul său comparativ și procesele de creație/producție sunt detaliate și exemplificate de Eugenio Barba într-o serie de 10 documentare disponibile în mediul online și în cărțile sale, majoritatea traduse în limba română. Însă am constatat că ceea ce te convinge de autenticitatea căutărilor de o viață ale acestui regizor este experiența nemijlocită, de întâlnire față-către-față cu creația sa.
Pentru Eugenio Barba primul și, poate, cel mai important nivel de stăpânit în profesia de actor este ceea ce regizorul a denumit nivelul „pre-expresiv“. Cultura occidentală a fost și este concentrată pe filosofia „expresiei“, așadar pe finalitatea artistică, pe „operă“, dar condiția de posibilitate a expresivității este înțelegerea, fragmentarea, modelarea și experimentarea cu energia corpului care devine gest, cu greutatea corpului transformată în energie și care conferă dinamică mișcării, cu masa musculară care prin micro-variațiile sale poate modifica întreaga orientare a unei acțiuni, cu impulsurile și reacțiile corpului, cu diferitele moduri în care anatomia însăși a corpului omenesc este reinterpretată în funcție de fiecare cultură teatrală. „Antropologicul“ din teatrul lui Barba pleacă de la corp pentru a ajunge la simbol, la poveste, la cuvânt, pleacă de la corpul cotidian pentru a lucra corpul extra-ordinar al actorului-dansator. Chiar în cadrul Masterclass-ului la care am asistat, Eugenio Barba a precizat importanța dansului pentru actorul de teatru tocmai fiindcă în dans înveți, de fapt, cum să gândești cu corpul, iar diferitele exerciții fizice oferă perspective diferite față de cum putem gândi corporal. Astfel, bios-ul actorului (pre)determină logosul său.
Cu aceste idei în minte, cu zâmbetul cald al lui Eugenio Barba în memorie și cu ecoul compasiunii în suflet, am pășit în sala mare a teatrului Grivița 53 la Hamlet’s Clouds (Norii – din mintea – lui Hamlet), un spectacol dedicat lui Hamnet, fiul lui Shakespeare decedat la vârsta de 11 ani, și „tinerilor fără viitor“. Am asistat, de fapt, la (des)facerea unei lumi. Această lume a început cum este cel mai firesc: cu copilăria, și a continuat cu ceea ce este mai rău: viața tânără, imaculată – prezum zăpada… menționată de Povestitor (Julia Varley) în deschiderea piesei –, dezumanizată și nedrept curmată de violență și indiferență. Personajele lui Barba sunt himere, ființe care de cum se ivesc în spațiu ai senzația că vin „de altundeva“, sunt deopotrivă eterice și carnale, animalice și dureros de umane, isterice și poetice. Costumele și compoziția plastică în acest theatrum mundi visceral, cu accente puternic medievale, mi-a amintit permanent de tablourile avangardiste ale lui Marc Chagall, de acele tablouri cu îndrăgostiți plutind deasupra orașelor – în clipele de tandrețe și gingășie dintre Ofelia (Antonia Cezara Cioază) și Hamlet (Jakob Fjelstrup Nielsen) – și cu muzicieni pe jumătate animale care-și cântă doina parcă pentru a mai dilua un pic din jalea de a fi fost născut. Filosofic, sentimentul cel mai adânc pe care-l poate trezi desfășurarea acestei lumi a nebuniei și zădărniciei sub ochii tăi este chiar greutatea de plumb a lui „a fi“. Doar că, la Barba nu aștepți monologul unui personaj pentru a reauzi, din nou și din nou, deja mult prea (re)citata întrebare shakespeariană, ci simți cât de greu este „a fi“, îl simți cu tot corpul și, mai ales, simți că este chiar „a fi“-ul tău, nu doar al lui Hamlet, pentru că viziunea regizorală te-a plasat din capul locului acolo unde problematica existențială doare mai tare: la origine, la naștere, la copilărie.
Ceea ce Barba reușește este reîntruparea cuvântului, aducerea lui la viața adevărată care este, întotdeauna, una fundamentată corporal. Acest aspect este evident mai ales prin prezența Spiritului tatălui (Else Marie Laukvik), care nu rămâne o „fantomă“, un element înstrăinat aparținând altui plan ontologic, ci este Spirit în relație cu Viața, o umbră a vieții care-și jelește propria moarte subită, care jelește trădarea soției (Rina Skeel) când aceasta se recăsătorește cu propriul ucigaș (Ulrik Skeel), care jelește moartea propriului copil și care, permanent, apare pe scenă în această postură a suferinței transcendente. Despre articulația regizorală fină a acestui spectacol, despre jocul între multiplele planuri semantice care se întrețes așa cum toate evenimentele unei vieți se întrețes, straniu și neașteptat, despre referințele iconografice și culturale, despre toate acestea s-ar putea scrie mult mai multe, dincolo de spațiul unei simple cronici. Însă, pentru mine, cea mai apropiată stare de ceea ce a realizat Eugenio Barba este surprinsă în ascultarea marșului funebru din prima simfonie a lui Gustav Mahler… acel marș funebru care este de fapt un cântec pentru copii (Frère Jacques) trans-figurat.
Ca orice om ziditor de instituții și creații, Eugenio Barba este o personalitate optimistă, senină și umanistă. Un constructor al culturii recunoaște inițiativa, munca și miracolul din spatele altei construcții și, de aceea, Eugenio Barba a atras atenția cât de semnificativ este pentru el să fie prezent la nașterea unui nou teatru. Termenul „miracol“ nu este întâmplător din două motive: primul, deoarece la Fiesta, evenimentul de încheiere a micro-stagiunii – un dans (!) al actorilor Odin alături de actorii Grivița 53 și de amatori – s-a mulțumit cu câte un rând de aplauze celor care au făcut cu putință cele două săptămâni, ultimul căruia i s-a mulțumit fiind, desigur, Dumnezeu; al doilea, fiindcă să fi fost o întâmplare că această fiestă (sărbătoare) a creației a fost programată cu puțin timp înainte de sărbătoarea Învierii? Eu cred că a fost la fel de întâmplător ca și faptul că Eugenio Barba a dăruit-o pe Made teatrului Grivița 53, iar numele acestui dar înseamnă „al doilea născut“. Învierea este o a doua naștere, iar un teatru nou este o renaștere culturală. Așadar, cu Eugenio Barba revenim mereu la începuturi, dar resemnificăm începuturile, le dăm o a doua naștere, găsim locul unei renașteri sau le reînviem prin noi creații, așa cum el însuși a făcut în Fiesta, care, întâmplător (?), s-a încheiat tocmai cu un fragment din dansul 5+3=9.