Consecvent proiectelor de recuperare a unor artiști, momente, concepte sau forme de expresie care au marcat discursul vizual contemporan, M.N.A.C. propune, în acest sezon, revizitarea creației uneia dintre cele mai enigmatice artiste, Aniela Firon. Din firavul index biografic pe care muzeul a reușit să-l contureze, aflăm că este născută în 1950 și a avut doar trei expoziții personale (1978, 1981, 1988), găzduite la fosta galerie „Atelier 35“ a U.A.P. din București, participând la diverse saloane și expoziții de grup până în jurul anului 2000, când traiectoria ei se întrerupe brusc. După această evoluție meteorică dispare complet, atât ca prezență artistică, dar și fizic, înghițită parcă de un destin tragic. Soarta acesteia este un mister și acum, după aproape trei decenii, când putem intra în dialog cu lucrările sale. Proiectul, sugestiv intitulat „Dansul și orbul“, este realizat pe baza unui concept semnat de Călin Dan, în viziunea curatorială a Irinei Radu, și oferă atât specialiștilor, cât și unui public larg, șansa unei întâlniri/reîntâlniri cu o parte importantă a creației acestei artiste care, din fericire, a fost salvată, și poate fi regăsită în această amplă expoziție cu caracter retrospectiv.
Spirit liber, inocent, cu reacții violente față de orice formă de aderență la compromisuri, Aniela Firon își face intrarea în peisajul artistic autohton la jumătatea anilor ’70. Era un moment agitat, când generația anterioară, care apelase la înnoirea elementelor de limbaj (progres facilitat de scurta relaxare ideologică din 1965), generase nașterea unui val experimentalist, care însă, după un deceniu, își epuizase deja resursele. Noua generație, aflată la început de drum, era într-o perioadă de căutare a propriei sale identități. Unii continuau tendințele anterioare, iar alții, majoritari, se poziționau într-o postură confortabilă, încercând să se acomodeze cu noile imperative ideologice, al căror narativ dominant era centrat în jurul unui discurs de tip naționalist, cu tematici influențate de arta populară. Se ajunsese la o sațietate a clișeului, motiv pentru care, în epocă, circula în rândul breslei o celebră butadă: „cu izvorul (popular), nu cu ulciorul“.
Într-un asemenea context, marcat totuși de câteva figuri iconice precum Florin Mitroi, Ion Grigorescu, Horia Bernea și alți câțiva, își face apariția Aniela Firon. Odată cu debutul ei expozițional, „Poliptic – excurs psihologic“ (1978), expoziție deschisă la Atelier 35, aflat la subsolul Galeriei Orizont din București, artista edifica primele repere ale unei norme care va fi împărtășită, ulterior, de o întreagă generație de artiști: optzeciștii. Pictura sa, marcată de un neoexpresionism visceral, era ca un strigăt de libertate creativă, lansat într-o perioadă de gravă austeritate și control ideologic. Pânzele sale reușeau să impună atunci o nouă sensibilitate, surprinzând un cotidian frust, necosmetizat, suprasaturat de o tensiune indusă prin licitarea unui duct aspru și a unei palete cromatice reduse, dar violente. Intensitatea unei asemenea forme de sondare a universului interior, traumatizat atât de realitatea înconjurătoare cât și de cea proprie, a marcat întreaga sa generație, unul dintre cei mai fini observatori ai ei, Magda Cârneci, afirmând:
„Dar reacția spontană de recul pe care am trăit-o inițial, sentimentul amestecat de atracție și respingere, pe care mi-l trezeau acele pânze mari, dintre care unele coborau până la pardoseală, înșirate ca într-un unic discurs al unei lucidități disperate, care nu mai are nimic de pierdut decât această dezvăluire publică, reacția aceea de șoc, la rândul ei violentă, o păstrez încă vie în memorie – și faptul mi se pare semnificativ.“
În cei zece ani de activitate, intervalul dintre prima și ultima expoziție personală, pictura artistei poate fi înțeleasă ca evoluând de-a lungul unei axe care pornește de la un neo-figurativ de esență expresionistă și avansează, gradual, spre zone de abstractizare, fără a abandona complet referința la real. Această mișcare internă a limbajului plastic reflectă o căutare constantă a intensității și a esențializării imaginii, în care forma recognoscibilă se dizolvă treptat. Este un demers a cărui retorică frustă are numeroase similitudini cu „Neue Wilde“, împărtășind același tip de sensibilitate care emană o energie vizuală și o capacitate de reinventare a formelor cu care arta românească nu se mai întâlnise de la expoziția retrospectivă Ion Țuculescu, din 1965. Agresivitatea unui asemenea discurs vizual intens confesiv, construit prin tensiune și dezvăluire de sine, transformă actul de a privi dintr-o plăcere estetică, într-un efort aproape dureros. El devine o formă de provocare a pasivității receptorului și o invitație de a căuta sub „coaja“ pânzei, în straturile psihologice adânci ale operei.
Redescoperirea creației Anielei Firon scoate la lumină picturi de o intensitate cromatică și gestuală rară, care funcționează ca un jurnal emoțional al artistei. Deși multe dintre lucrări nu poartă titluri descriptive, ele pot fi analizate prin prisma temelor recurente. Titlul expoziției Dansul și Orbul, care este și titlul uneia dintre lucrări, îmi induce ideea unei relaționări a dimensiunii energetice cu incertitudinea, ambiguitatea care îi stăpânește discursul vizual, sugerând modul în care artista contopește dinamismul suprafeței pictate cu reflecția asupra propriilor sale limite. De altfel, întregul ei parcurs creativ este o luptă cu sine, cu propriile-i fragilități, dar mai ales cu o dureroasă luciditate care îi definește identitatea artistică. Și în acest sens, al unei atente conexiuni dintre imagine si cuvânt (eikn și logos), consider că ar putea fi decodificate unele dintre piesele sale precum: Viata, Culmi și abisuri, Moment evolutiv, Autoportret cu aripi, Din muzeu, din realitate, din inimă, Cu spiritul treaz, Spiritualizare, șoc, decodificare, ș.a. Dar, cu adevărat importantă consider că este o însemnare de pe versoul lucrării intitulate Look unde este menționat: „Uitați-vă până vă ies ochii“, ceea ce mă duce cu gândul, instantaneu, atât la Daniel Arasse („Nu vedeți nimic“) cât și la aforismele lui Brâncuși („Priviți-le până când veți vedea“). Este mai mult decât o inscripție provocatoare sau chiar decât o mărturie estetică personală – este un adevărat manifest, strigătul generației ’80 care, începând cu ea, a avut puterea să schimbe norma artei contemporane românești, după chipul și asemănarea sa.
Prin această expoziție, pictura Anielei Firon este recontextualizată ca un demers coerent și relevant în peisajul vizual contemporan, oferind perspectiva necesară asupra uneia dintre cele mai importante practici artistice din ultimul și cel mai dramatic deceniu al epocii ceaușiste.