În 1994, printr-un act abuziv, Alexandru Dabija a fost demis din funcția de director al Teatrului Odeon din București. Paradoxul a fost situat pe culmi. Teatrul Odeon era considerat unul dintre cele mai tari teatre ale momentului și, în orice caz, cel mai non-conformist prin program, atmosferă, atitudine. Trebuia scos din cărți pentru că ieșea din calapoade. Aici funcționa o altfel de trupă, cu un alt fel de spirit, pentru că în 1990 regizorul Vlad Mugur s-a întors în România, din exilul politic, fiind numit director al acestui loc de Andrei Pleșu, Ministrul Culturii de atunci. Vlad Mugur a început o ctitorie. Libertatea sa interioară și fanatismul pentru teatru s-au imprimat în fiecare gest, în fiecare gînd, în fiecare dialog, în fiecare spectacol. Drumul a fost continuat de cel pe care și l-a ales urmaș. Alexandru Dabija, un tînăr regizor inteligent, rebel, care avea multe din datele Meșterului, s-a devotat întru totul acestui destin teatral. Lucrurile erau gîndite pe termen lung, ca în orice țară civilizată, repertoriul era îndrăzneț și avea ținută. După succesul major pe care Richard III l-a avut în Marea Britanie, Teatrul Odeon a fost decapitat. A fost tot ce a găsit să facă mai inspirat și mai „cultural“ puterea de atunci. Situație paradoxală, care s-a repetat, altfel, și se repetă, ca un simptom a unei boli de care suferim ca nație. Cine este altfel, trebuie eliminat, marginalizat. Un lider adevărat, aflat într-o funcție publică, este un pericol pentru cei mulți. În 1994, în semn de solidaritate, Marcel Iureș, protagonistul acestei montări a regizorului Mihai Măniuțiu, a părăsit, prin demisie, teatrul, rămînînd șomer. Sau freelancer. S-au alăturat și alții. Seria protestelor a continuat. Spectacolul lor, unul dintre cele memorabile pentru istoria acestei arte, a murit la început de drum.
Din revoltă și sub semnul nobleței prieteniei, s-a născut, peste o vreme, o altă ctitorie: TEATRUL ACT. De la zero. Din nimic. Dintr-o nebunie. Din vise. Din cai verzi pe pereți, cum se spune în popor. Undeva pe Calea Victoriei, sub pămînt, în vintrele orașului București era o gaură. Un loc „necurat“, insalubru, plin de moloz pînă la gît, de pancarde cu lozinci comuniste și de alte materiale de propagandă a partidului, se pare, un loc și pentru anchete ale Securității, tortură și tot arsenalul aparatului. După diverse manifestațiuni ale lui Ceaușescu, lozincile, steagurile erau vîrîte în această catacombă-depozit. Cum au putut să vadă Marcel Iureș și Alexandru Dabija că ar putea să facă un teatru aici, mi-e greu să pricep și astăzi, după atîția zeci de ani. De cîte ori povesteau despre, mi se părea că nasc auzului meu o utopie. Superbă. Suculentă. Mirobolantă. Ca toate utopiile. Curajul lor, nebunia aceasta, a fost susținută concret și de trei arhitecți: Dorin Ștefan, Octavian Neculai și Doru Frolu. Pia Crăciun, ingineră de aviație, s-a alăturat acestui vis cu o forță ireală.
Au fost vizionari. Au avut forța incredibilă să creadă în obsesia lor. În energia că se poate construi un loc, un teatru, un spirit. În trena lor au intrat iute, fanatizați de un discurs atipic, cei numiți mai sus, ingineri constructori, muncitori, artiști importanți de pe la noi și din lume, nume sonore, prieteni, economiști, oameni de cultură, cei doi tehnicieni-nucleu pentru echipa minusculă. Tipi formidabili care și-au amestecat povestea cu una dintre cele mai frumoase din teatrul românesc. În locul acesta se fac spectacole din 2008. De atunci sînt aplaudați regizori, scenografi, actori mari sau la început de drum. Se face muzică, Iureș a cumpărat un Steinway, a refăcut schema gradenelor ca să încapă și să fie ușor de manevrat. Un pian cu coadă de înaltă calitate și valoare, achiziționat de la Hamburg, pentru artiști, muzicieni. Și pentru asta, Marcel Iureș a făcut anticameră, a stat în audiență pe la tot felul de sponsori și oameni de afaceri flatați pe moment că stau de vorbă cu singurul actor român de la Hollywood. La Act încep cariere, se confirmă valoarea, se fac și se desfac prietenii, se construiește, în permanență ceva, se plătesc facturi de curent, apă, gaze, salarii, colaborări. De atîtea zeci de ani. Incredibil. Fără nicio susținere de la stat. Un teatru independent. Primul. Și Iureș nu a obosit. Cînd s-a pus la cale seminarul Grotowski, mi s-a părut că s-a făcut botezul, de fapt. Că George Banu a venit la București cu o întreagă istorie a teatrului mare mondial și a coborît-o, ca într-un ritual japonez, într-un loc proaspăt, deschis tradiției și noului deopotrivă, calității și cercetării. Întîlnirilor. Teatrul Act rămîne sub acest semn al întîlnirilor. Așa a fost posibil totul. Marile ctitorii se susțin, spiritual, mai presus de timp. Grotowski și Kantor au fost modele pentru Vlad Mugur, dar și pentru artiștii care au născut Teatrul Act. Repet, dintr-un vis nebun. Dintr-un pumn dat în plin. Dintr-o colosală nedreptate. În seara premierei cu Cetatea soarelui a lui Mihai Măniuțiu – primul spectacol – regizorul și prietenii încercau să semnaleze existența teatrului. Se lipeau afișe, indicatoare care să conducă acolo, jos. Astăzi, toată lumea știe drumul. El este în conștiința noastră. Aici s-au făcut cicluri de spectacole-lectură performative cum nu existau încă în fenomenul teatral. Echipele erau compuse din regizor, traducător, actori, de toate calibrele. Un maraton. Încă o platformă. Aici am găzduit o zi in memoriam Aureliu Manea. De o emoție atît de intensă, încît mi s-a părut că toți cei care trec pe Calea Victoriei aud povestea și o duc mai departe. Din cînd în cînd, cobor doar ca să mă uit la afișe, la loc, intru prin cabine, stau pe un loc, mă mut, ating pianul. Aici au coborît atîtea nume grele. De la Ciulei și Pintilie… Aici au montat atîtea nume grele. Sau complet necunoscute. Pe care s-a mizat. Aici a fost debutul di granda al dramaturgului Mimi Brănescu. Teatrul Act a fost o trambulină pentru atîția și atîția artiști care visau și lucrau altfel. Aici s-a făcut un Festival pentru tineri pianiști. De doi ani, Act a devenit partener cu Festivalul „Hoinar“, unul dintre cele mai puternice proiecte de muzică clasică, de performance, gîndit și pus în pagină, muncit în mii de feluri supuse birocrației de pe la noi, pianiștii Florian Mitrea și Daria Tudor. Spectatori formidabili, cultivați, deschiși la inițiere, coboară în spațiul de la Act ca să asculte concerte și să vadă show-uri altfel. Tipuri de senzorialitate, producții imersive, alți artiști care gîndesc altfel. Intuind importanța acestui Festival, complexitatea lui, a numelor invitate, muzicieni din Marea Britanie, Germania, România, Marcel Iureș s-a asociat și echipa a devenit partener pentru „Hoinar“.
Teatrul Act a rezistat și pandemiei. Și ingratitudinii.
Teatrul Act este un teatru intim. De cameră. Un teatru și crud, și cald, în aceeași măsură. Intimitatea jocului actorilor practic nu există. Spectatorul este lîngă ei, este martorul fiecărui detaliu, fiecărui mușchi care tresare, fiecărei emoții care se transformă, la vedere, în sudoare, în extaz, în poezie și mister. Din mers, regizorii și actorii care au lucrat aici au făcut un fel de școală nouă de actorie. Și nu numai. Inedită. Pentru un astfel de tip de relație. Acută, intensă, provocatoare, tandră și necruțătoare, în același timp. Au definit un tip de Identitate. Unică și pînă astăzi. În mod ciudat, sau nu, dureros pentru mine, cele mai importante performanțe estetice, regizorale, interpretative au rămas, sistematic, ca într-o strategie nescrisă, în afara nominalizărilor, premiilor. Sînt, însă, în adorația unor spectatori-comunitate. Care a crescut. Frumos. Rosto, Don Quihote, Stage dogs, Fete și băieți, Moș Nechifor… doar cîteva titluri neremarcate…
Aici, din 2008, lucrurile s-au imaginat altfel. S-au gîndit altfel. S-au construit altfel.
După atîtea zeci de ani… Teatrul Act a avut un an, 2025, fabulos! S-a format o trupă aproape permanent prezentă în montările lui Alexandru Dabija, a fost o ediție occidentală a Festivalului „Hoinar“, invitații, turnee…
La ediția de anul acesta a Galei UNITER, pe 25 mai, Teatrul ACT primește din partea Senatului, a breslei, PREMIUL DE EXCELENȚĂ.
Imaginea mea despre Teatrul Act? Imaginea vizuală fabuloasă din Livada de vișini a lui Harag. O pîlnie a timpului. Care absoarbe prezentul și îl preschimbă în istorie. Acolo, în adîncuri, în viscerele orașului. Care ne plasează aventura în teatru și prietenie. Dincolo de cronologic și de biologic, de vreme și vremuri, de putințe și de neputințe, de iubiri, de cuvînt, de tăceri.