Îndrăgostirea mea de Țăndărică, de teatrul de păpuși, s-a produs tîrziu, la maturitate. Mă gîndesc că și de asta sentimentul, senzațiile, stările sînt profunde, așezate, definitive. În copilărie, adolescență și așa mai departe nu am frecventat decît superficial acest spațiu teatral. Pe de o parte, pentru că detestam, și deopotrivă părinții mei, să merg la teatru cu grădinița sau cu școala. Nu mi-au plăcut niciodată aceste forme asociative. I-am însoțit de mică pe ai mei la teatru de oameni mari, sfidînd oarecum, teribilisme!, teatrul de păpuși unde mergeau colegii mei cu grupul de tovarășe educatoare și învățătoare. Așadar, nu am reprezentarea vizuală, fie și neclară, a niciunui spectacol de păpuși sau marionete.
Datorez, însă, amorul meu împlinit, conștient și asumat, inițierea și aprofundarea ei constantă, pînă la desăvîrșirea unui tip de cunoaștere, regizorului și extraordinarului om de teatru Cristian Pepino, gîndirii lui moderne și extragerii unui gen din șabloane facile. Anvergurii formării lui ca regizor la școala mentorilor săi, regizorii și pedagogii David Esrig, Radu Penciulescu și Mihai Dimiu. Analizei strucurate și înțelegerii fenomenului re-teatralizării, inițiat de marii noștri regizori, precum și de preocuparea constantă și aplicată a arhitectului și scenografului Paul Bortnovschi. Formei înalte de cunoaștere și de sondare a unui univers teatral atît de uman și de vibrant ca teatrul pentru păpuși și marionete, căruia i-a dăruit pregătirea și formele spiritualității sale. Emoției cu care vorbea despre creație, despre fragil și vulnerabil. Despre Prietenie și Prieteni. Despre profesorul lui, Valeriu Moisescu, despre Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Tudor Mărăscu, Cristian Hadji-Culea, Lucian Giurchescu, George Banu, Vasile Gorduz, Nuni Anestin, François Pamfil, Anamaria Smigelschi – cei mai mulți, prieteni comuni – despre mare, 2 mai, Vama Veche, despre oameni și lume, despre pictură și imagine, despre desen și crochiuri. Despre clipă. Și starea de grație. Născut pe 29 octombrie, la București, lăzărist, face parte din generația rebelă și hipiotă, în blugi rupți, cu plete și bărbi, idealiști și îndrăgostiți de libertate. Non-conformismul acesta a impregnat atitudinea civică și morală, dar și creativitatea explodată din mentalități obosite. Citindu-i Cartea de la Vama Veche, publicată de Editura Humanitas cu o intuiție fantastică a unui tip de reconstituire, mi-am dilatat percepția și senzorialitatea și redescoperind lupa sa asupra ființei umane, a vegetalului, a mării, a cromaticii ce ține de drumul soarelui și al lunii, a cuvîntului, am urcat pe scara lui Iacob. Mucalit, cu un umor introvertit ce izbucnea uneori în rîs homeric, apocaliptic, Cristian Pepino a practicat exercițiul de admirație fără să ostenească vreodată. Poveștile lui au fost schițe nesfîrșite despre perspective asupra omului, a celui care ctitorește. Așa cum a făcut el însuși. Regizor, scenograf, profesor, grafician, desenator, scriitor, ilustrul Professor Emeritus este mentor pentru generații de studenți ai Departamentului Păpuși-Marionete din UNATC, pe care l-a coordonat din anul 2000, pînă în 2009. Cu o devoțiune absolut remarcabilă, aproape fanatică, a căutat, a descoperit, a susținut, s-a preocupat de carierele celor mai minunați artiști păpușari, de spiritul lor, de ceea ce a numit vocație, modelînd abil și suplu destine. Au cercetat, apoi, împreună, palierele teatrului de animație. Au lucrat și colaborat la spectacolele memorabile montate la Teatrul „Țăndărică“. Și nu numai. Invitația Teatrului „Colibri“ din Craiova, de pildă, a fost o recunoaștere a nevoii de a avea în centrul trupei o asemenea personalitate. Contaminantă. La expoziția de desene și crochiuri pe care i-am făcut-o într-o ediție de FNT, într-o Galerie proaspăt deschisă lîngă Ateneul Român a transformat strada Constantin Esarcu într-un fel de agora miniaturală. De o încărcătură adîncă, mișcătoare, încă rebelă și îndrăgostită de libertate, de drumul ei, de urmele din spectacol, desen, fotografie, scenografie, din imaginarul plin de fermenți. De fapt, o scufundare în iubire. Un elogiu al iubirii.
Rar am întîlnit un amestec de conștiință a valorii și un nivel unic de modestie, o fermitate și o claritate în idei, o pasiune pentru a forma generații altfel de păpușari, pe care i-a modelat în mentoratul său nobil și distins.
Spectacolul Adunarea păsărilor. Marea Întîlnire. Vraja greu de mărturisit a zborului unor artiști pe care îi vedeam, îi simțeam, înălțindu-și aripile. Zborul lor, zborul acela, zborul meu. Nu cred că îl pot strecura în aceste cuvinte și în amara despărțire de Ucenicul vrăjitor. De Cristian Pepino. Adunarea păsărilor și un act de grație. Și al actorilor păpușari care au construit și care au jucat la Constanța, parcă acum o mie de ani, mi-nu-nat. Îi vedeam oglindiți în ochii lui și ai Cristinei Pepino, iubirea lui, dublul său, artistul scenograf care i-a materializat visele, proiecțiile, aburii viziunilor sale, vizionarismul. Și, nu în ultimul rînd, nu pot să omit din povestea noastră Marea. Marea Neagră, unde am avut ocazia să-i văd și să-i cunosc la un festival de teatru de păpuși. Nu ne-am mai despărțit de atunci, niciodată. Am condus-o pe Cristina cînd a plecat… cu o tristețe cît linia fără orizont a cerului, a apei… La Constanța, demult, stînd cu ei toți, am observat că modestia acestor artiști se exprimă în viață de zi cu zi, în reflecția învolburată a nopții, prin frumusețe și noblețe în relații. Prin respect. Și apartenență. Sau, mai exact, printr-o normalitate în priviri, în dialog, în tipul de comunicare. Din convenția lor teatrală, minciuna este izgonită. Inocența copiilor i-ar amenda iute prezența. Obișnuiți fiind să lucreze așa, probabil că otrava lumii noastre, a realității nu îi mai ajunge. De atunci, am văzut mult teatru de păpuși, în țară sau afară, și, ca paradoxurile să continue, am scris puțin despre asta. Mi s-a părut mereu că nu aș fi destul de pregătită pentru o artă atît de complexă, de complicată, de vulnerabilă. Spectacolele s-au topit cumva toate în ființa mea și îmi dau un sentiment formidabil de liniște, de împăcare cu mine însămi. Intermedierea poveștii, a poveștilor, în toată chestiunea asta este esențială. Mă hrănesc cu ele ca să mă pot exprima pe deplin și în armonie. Astfel, Țăndărică și lumea lui s-a transformat, discret, în hrana mea cea de toate zilele… Călăuza mea a fost și va rămîne pururi Cristian Pepino. Am avut nevoie de el ca o hrană pură. Am avut nevoie de experiența lui, de fanatismul despre care aminteam, de atitudinea lui lucidă în breaslă și în societate, de tîlcul povestirilor, de omagiul față de cei care formează, față de discipoli, față de morală și taina de necuprins a vieții. A iubirii. Mai presus de orice. Ne-am auzit relativ de curînd, de Sărbători. N-am intuit nicicum că este pentru ultima oară. Nicicum. Verva spumoasă a umorului și retoricii sale, liniile în care prindea lumea asta, desenele lui… corpurile, grafica crudă în alb și negru, femeia ca nălucă și înger. Nevoia de celălalt. De oglindire. Fără să fii Narcis… Doar un zîmbet sfios și abandonat pe sub mustața ocrotitoare. A plecat în seara de duminică, 22 februarie, tăcut, discret, închizînd aripile fără niciun fel de zgomot.