Înainte de 1989, despre numele mari, care au creat fenomene, stiluri, tipuri de școli, direcții, se vorbea complice și neoficial. Grotowski, Meyerhold, Brook, Barba, Ariane Mnouchkine, Strehler, Chéreau erau ceva underground, neconvențional, misterios, tendințe clare care atrăgeau oameni de teatru din toată lumea, mișcări independente, locuri, spații. Deși nu făceau parte din programe, marii noștri maeștrii, regizori și profesori își inițiau studenții și actorii pe drumul acestor artiști altfel, care propuneau experimentul, laboratorul, cercetarea, starea și tipuri de emoție, crearea unei comunități. Ce povesteau despre toate acestea Radu Penciulescu și David Esrig, arhitectul și scenograful Paul Bortnoski, Dinu Cernescu, Cătălina Buzoianu, Valeriu Moisescu, Andrei Șerban, Cristian Pepino, Alexandru Darie a fost un fel drum de modelare a minții și a ego-ului. Un alt fel de cunoaștere a ființei și, din această perspectivă, a teatrului. Legăturile și firele sînt infinite. Și surprinzătoare. Pentru că, de-a lungul timpului, am descoperit intersecțiile artiștilor români cu cei amintiți, amiciții, comunicare. La sfîrșitul anilor șaizeci, se întîlnesc la București, după un seminar internațional, Jerzy Grotowski, Lev Abramovici Dodin și Dinu Cernescu. Grotowski înnoptează pe balconul apartamentului părinților lui Cernescu și discuțiile nu au bariere între zi și noapte. Dodin va rămîne influnețat de aceste întîlniri și în admirația artiștilor-intelectuali români. Cînd a revenit la București, mulți ani mai tîrziu, nu a vrut să fie cazat decît la Intercontinental. Deși nu mai era un hotel de top. Dar amintirile erau vii, iar el celebra, astfel, complicitățile fără frontiere ale unor regizori liberi. La începutul anilor ’90, Cătălina Buzoianu își materializa studiul antropologic prin texte, conferințe, spectacole. Ne-am dus să o ascultăm, cu o prelegere extrem de elaborată, la Palatul Mogoșoaia. Eram cu Silviu Purcărete, cu Alexandru Dabija, fostul ei student, cu Nicolae și Ana Scarlat, cu Cristian și Cristina Pepino. Multă lume. Lucrarea avea ca centru personalitatea lui Eugenio Barbo, fondatorul teatrului experimental și antropologic. Nu după multă vreme, la Paris, George Banu sporea elogiul și admirația. Se întreba și mă întreba dacă și cînd va fi posibilă venirea lui Barba în România, unde, cum.
Anii au trecut. Eugenio Barba a poposit la Sibiu și la Tîrgoviște. Cînd șantierul de la Teatrul Grivița 53 era în plin, după tot felul de stagnări, Chris Simion și Tiberiu Mercurian mi-au spus că ar merge la Holstebro, un sat din Danemarca, acolo unde Barba își are sediul fundației, la ferma care a devenit celebră prin Odin Teatret și toate poveștile care au făcut înconjurul lumii. Acum nouă ani, m-am alăturat proiectului „Grivița 53“. Am organizat, în Festivalul Național de Teatru, o zi dedicată proiectului lor arhitectural, care tocmai cîștigase un mare premiu, și a ceea ce-și doresc să construiască pe locul casei vechi a unei bunici italiene. Ceva ce părea ieșit din matcă, ușor țicnit, poate pompos în vorbe, prea mediatizat înainte de vreme. În tot acest răstimp, ne-am apropiat, ne-am îndepărtat, am înghețat într-o succesiune aleatorie, ca într-un dans ai cărui pași îi învățam înaintînd. Chestiunea cu mersul la Barba, acasă la Odin Teatret, este ceea ce m-a adus definitiv lîngă ei. Mi-am băgat capul și inima în acest vis. Fără să am nici cea mai mică speranță că se va transforma în altceva. Dar nici nu mi-a păsat, pentru că prin aburii visului înalt am ajuns în nori.
Am locuit acolo și am coborît acum, la începutul lunii martie, cînd venirea lui Eugenio Barba la „Grivița 53“ a fost ceva concret. Deși am lucrat cu ei, am pregătit tot felul de strategii, spun acum, pentru prima dată, nu am avut sentimentul că se va împlini. Straniu. Am mers în orb, prin norii visului nostru. Cu cît ne apropiam și totul era tot mai clar, nici nu-mi trecea să cobor din vis. De frică. Astăzi, este atît de simplu să spulberi vise. Sau, mai adevărat, să-ți fie nimicite. Într-un fel utopic, am simțit că rămînerea acestui proiect acolo, sus, este ocrotit. Și că noi vom povesti despre el ca și cum ar fi pe pămînt, în teatru. Atît de frică mi-a fost. Atît de lovită, uneori, deseori, atît de „furată“. Eugenio Barba și actorii lui, spectacolele, atelierele susținute de trupă, master class-ul său au descins la Teatrul „Grivița 53“ între 7 și 21 martie 2026. Actori și studenți din toată țara, peste treizeci, au participat, au lucrat, au fost spectatori, au discutat cu o legendă în carne și oase. Asta înseamnă că unii profesori i-au contaminat sau că ei înșiși i-au citit cărțile și au fost preocupați de teatrul antropologic, laborator, de căutarea identității, de analiza unei povești prin alt cod și printr-un cu totul altfel de tehnică – vocală, de rostire, incantații – de corporalitate și relație cu trupul. Asta construiește de șaptezeci de ani Barba. În acest tip de ritual a inițiat și inițiază în atîtea locuri din lumea asta, dincolo de Europa, în Bali, Brazilia, Argentina, Istanbul. Comunitatea teatrului din cartierul Grivița și-a făcut cunoscută identitatea. Aș spune și noblețea.
N-am mai stat de mult printre așa spectatori deschiși, calzi, cunoscători și curioși, pregătiți și fără prejudecăți. Uimirea mea a fost dublată de un fel de extaz. Seri la rînd am alergat spre acest loc cu sentimentul că voi sări, că mă voi desprinde de mal și voi poposi pe o insulă. Unde răul, urîtul, pericolul nu mai ajung. Din nori, am coborît pe un pămînt ocrotit, așezat pe ape. Cînd Barba și trupa au intrat în teatrul cel nou, i-am zărit în suita lor pe prietenii mei Radu Penciulescu, George Banu, Cătălina Buzoianu, Dinu Cernescu, Valeriu Moisescu, Cristian Pepino. Am zîmbit. „Împreună“ chiar există. Intuiția lui Chris Simion Mercurian și al lui Tiberiu Mercurian de a încrie astfel în istoria teatrului ctitoria lor are o dimensiune ce îmi pare, după toată luna asta, ireală. Încă. Ca tot ce s-a petrecut aici. Periplu prin tipul de spectacologie Barba, micro-stagiunea cu „O zi obișnuită din viața dansatorului Gregor Samsa“, „Compassion“ și „Hamlet’s Cloud“, atelierele, master class-ul: programul internațional „Personalități iconice“. O călătorie în universul lui Barba de la forma finită a unui spectacol, la estetica lui, la modalitățile de lucru, la tehnică, la cunoașterea acestora prin discipoli și, apoi, prin Maestrul însuși. Ritualul care stă la baza conceptului său, de la teatrul ca ceremonial, descompus unic în elemente și re-asamblat la vedere am intrat, cu toții, inițiați sau nu, într-un univers particular, genial prin gînd și construcție. Prin citirea unui text, accentul pe anumite elemente, detaliile infinite, imprevizibilul asamblării lor. Prin generozitate. Fără nicio limită. Fără orizont. Prin rigoare și disciplină. Atitudine severă. Concentrare. Privirea către sine. Descoperirea corpului, a cuvîntului, muzicii, dansului, a rădăcinilor culturale și a diversității. Prin legătura cu primul nivel, primar, din analiza unui text, punerea lui în contextul imediat și, pe urmă, în acela care ne include și pe noi. Prin speranță. Imaginea solară a lui Eugenio Barba însoțește teoriile lui, stilul, școala lui, teatrul lui. La fel ca Peter Brook și Ariane Mnouchkine, stă în foaier la sfîrșitul unei reprezentații, interesat cu adevărat de păreri și, mai ales, de dialogul cu spectatorul. Generozitate, emoție, cunoașterea valorii, modestie. Responsabilitate.
Scriu la cald. Încă în transă. Ctitoriile se fac greu de cînd lumea. Nu știu de ce, astăzi, tot mai greu. Un loc a devenit Un Teatru. „Grivița 53“ a primit recunoașterea unei valori incontestabile. Ctitor el însuși, Eugenio Barba închide aici cercul propriei faceri: Odin Teatret. O fermă care a adăpostit un concept, un teatru, artiști, destine. Pînă astăzi. De șaptezeci de ani călătorește enorm și îi inițiază pe artiști în zbor. Așa am primit tot ce a dăruit. Zeci de ani și la „Grivița 53“. L-am privit ore în șir, în luminile unui apus, în luminile scenei, proiectate pe chipul său, urcînd și coborînd treptele Teatrului Cel Nou, urmărindu-ne pe noi toți. A fost intens. Totul. Norii din Hamlet-ul lui înseamnă și memorie, și refugiu. Și zorii în care duhurile pleacă și lasă locul unui nou început. În lumina aceasta pură mă voi uita mereu la marioneta Made (al doilea născut) pe care Eugenio Barba a cumpărat-o în 1973, cînd a ajuns pentru prima oară în Bali. S-a gîndit la Meyerhold și la Eisenstein. Made l-a însoțit și l-a protejat de atunci. În seara lui 21 martie, Maestrul a scos-o și a dăruit-o Teatrului. Pe care Made îl va ocroti de acum încolo. Un teatru născut pe locul casei vechi a Bunicii italiene. Teatrul care a primit, astfel, un botez nobil. În noaptea aceea, vîntul a împrăștiat toți norii. Spre dimineață, un cocoș a strigat învingător, cucurigu gagu“. Ca Hamlet-ul lui Barba.