Nu pare să fie nimic nou sub soare. Deși derapajele din ultima vreme insistă să mă contrazică. Nu numai cele politice și sociale. Am senzația că breasla mea a cam amuțit. Breasla mea atît de vocală și de prezentă în cetate, ca un barometru, ca o voce a conștiinței. Am amendat fără ezitare atacurile care, la un moment dat, erau țintite împotriva meritocrației și a unei legislații care să asigure o administrație suplă, adaptată la secolul 21, departe de orice tentație a politicienilor de a-și vîrî nasul chiar unde nu le fierbe oala. Lupte. Multe. Ani. Principiul meritocrației, fundamental pentru orice fel de performanță, a intrat într-o zonă incertă de umbră, de gri amorf. Peste toate planează, însă, un paradox: cu cît erorile se înmulțesc pe aria administrativă, tăcerea este mai extinsă, iar indignarea mai palidă. M-am întrebat de ce directorii teatrelor din București, artiști tineri în marea lor majoritate, au acceptat să funcționeze ca interimari cîțiva ani, mult peste termenul legal, fără să ceară public, insistent, organizarea concursurilor și intrarea într-o condiție normală. Interimatul a clătinat puternic demnitatea unui manager și a întărit atitudinea de supus în fața ordonatorului de credit. Cui i-ar trebui această postură la tinerețe, cînd cariera adevărată are alte coordonate și alte repere? Oare nu orice construcție se începe de la temelie, de la o bază curată, bine așezată? Cui folosește capul plecat? Poate doar privilegiilor personale. Atît. Și, iată, că a fi director a devenit un privilegiu în sine și mai puțin o poziție care să provoace ca teatrul să fie într-o competiție nemaipomenită cu fenomenul mondial.
Excepțiile nu fac decît să confirme regula. Mult prea puțini și-au dat seama că interimatul înseamnă vulnerabilitate. Poate că și de asta am apreciat reacția promtă și fermă a regizorului și directorului Vlad Cristache. De a nu mai dori să fie veriga slabă din sistem, de a nu participa, în continuare, la ceva ilegal, la o telefoniadă ridicolă și comunistă, la propunerea de sus în jos, cum ar veni, ca să rămînă în continuare. Mai bine mai tîrziu decît niciodată. Un primar interimar, ca toți directorii din București, altminteri, hotărăște ca în ultima zi din viața sa ca diriguitor, interimar, insist, al unei capitale europene să nu mai prelungească contractul de director, interimar, al lui Vlad Cristache. Am înțeles de îndată că acesta a fost unul dintre punctele de vastă și extinsă importanță a orașului meu, și nu lipsa căldurii, a apei calde, traficul infernal, contrucțiile oribile și ilegale care schimonosesc chipul unei capitale europene, mafia care a îngenunchiat, pe rînd, politicieni. Absolut penibil. Totul. Acceptăm tonul ofensator și arogant al unora cocoțați în funcții, unele importante, altele decisive. De regulă, mediocrii. Care nu au confirmat în meseriile lor. Asta în cazul în care au. Atitudini ca ale unor miniștri ai Culturii ca Breaz sau Intotero, tolerate de oameni de cultură mă lasă și astăzi fără aer. Am zis să mai aștept bugetul pe anul acesta și să văd cam cît îi va reveni Culturii. În mod logic, acesta ar trebui să fie direct proporțional cu erorile și aberațiile ministerului – dacă se vor aplica, dezastrul va fi pe termen lung – giumbușlucurile pe tot felul de legi și amendamente fără dezbatere publică, sfori și sforicele pentru concursuri anulate sau cîștigate de pensionari, cu limbajul halucinant și întortocheat practicat, de neînțeles, de activitatea plină de ardoare și neliniște postată și de mai multe ori pe zi, pe site-ul ministerului.
Dacă aș fi președintele țării sau prim-ministrul ei m-ar roade pizma. Sincer.
Mi-e tare dor de umorul şi ironia, subtile ale lui Vlad Mugur. De observaţiile lui fine asupra teatrului, asupra oamenilor, asupra celor mai extravagante detalii din viaţă. De felul în care a văzut şi a comentat marea, de pildă. De cîntecele napoletane pe care le cîntam împreună, în dialect. Mi-e dor de spectacolele lui, de rafinamentul lui, de felul în care a iubit şi a preţuit actorul. Mi-e dor de superstiţiile lui, de fiţele lui, de felul elegant şi trăsnit în care se îmbrăca, de felul lui de umor nebun, de nenumăratele lui beri şi orele din zi şi din noapte în care luam la rînd spectacole care ne urmăresc, actori, regizori. În ciuda diferenţei de ani dintre noi, a existat şi o fîşie comună a unor experienţe pe care le puteam împărţi. Stări şi emoţie. Şi ticurile lui. A fost botezat la Palatul Elisabeta. Monarhist. Mi-e dor de nobleţea lui şi, în acelaşi timp, de cîrcoteala lui zglobie. De polemicile iscate în jurul abaterilor de la principii și valoare. Cîtă seducţie şi cîtă nebunie să fi fost şi să fi contaminat aproape o generaţie întreagă de actori – generaţia de aur – ca să-l urmeze la Teatrul din Craiova? Ca şi cînd ar fi plecat toţi să construiască Old Vic. Sau, poate, într-un fel, chiar asta au făcut… Ce descătuşare… din orice norme, din orice fel de constrîngeri şi prejudecăţi. Mai presus de orice, pentru el şi pentru ei a fost teatrul. A trăit numai pentru asta. A fost dublat şi însoţit de o cultură autentică. Nu a fost iubit în ţară decît de puţini, şi, în special, de cei cu care a lucrat. Nu de comuniști și securiști cu funcții. A trăit urîtul, trădările, micimile, turnătoriile, sărăcia, invidiile şi meschinăriile. Dar avea mult mai mult. Cultură, nebunie, dăruire, patimă. Umanitate. Şi altceva. Totul se învîrtea pur şi simplu în jurul teatrului. Azi se trăncăne și în lumea noastră despre orice, despre vrute şi nevrute. Numai despre teatru, nu. El însuşi pare să fie pus într-o mare paranteză.
Plecasem pe urmele lui Noica doi români, doi francezi şi o mexicană. Urcasem spre cabana lui pe poteca binecunoscută lui Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Drumul către paradis, descris în Jurnalul lui Liiceanu ca un drum al eliberării şi al libertăţii interioare. Păltiniş, „halta de ajustare“, cum spune Pleşu într-o scrisoare către Noica, trimisă de la Heidelberg. Undeva, paşii ni s-au amestecat pe potecă. Poate şi amintirile. Am privit plină de uimire şi de admiraţie, a cîta oară, pădurea de brazi de peste drum. Nu cred să fi văzut vreodată atîta fălnicie în verticalitate! Sute de brazi neverosimil de drepți. Urmărindu-i, privirea ajunge la cer. Inevitabil. Un exerciţiu purificator, în faţa ferestrelor lui Noica. Pornind de la ceea ce a însemnat el, filosofia lui, şcoala lui, discipolatul şi ucenicia, de la cărţile lui, de la confesiunile lui Pleşu şi Liiceanu, de la lecţia spiritului şi a spiritualităţii. Am poposit, în cele din urmă, cum era firesc, în spaţiul teatral. Dialogul a fost paşnic, profund şi nuanţat. Relaţia regizor-actor, tema, făcută ca fiecare să nască trimiteri şi comentarii substanţiale, ne-a trezit o plăcere fantastică de a căuta fel de fel de răspunsuri în noi înşine, în cultura fiecăruia şi a civilizaţiei din care venim, în amintiri şi repere exrem de variate. Purtam vîrste diferite, la propriu şi la figurat. Iar vocile noastre veneau din tot universul. Profiluri de actori, întîlniri sau nu cu regizorii mari, comunicare, timp şi vîrste, transformări benefice – ca semn al înţelegerii şi al evoluţiei înţelepţită de experienţe – stagnări şi şabloane, conuri de umbră şi tăceri, revigorări, şanse, neşanse, spaime, succes, inteligenţă, har, travaliu. Relaţii vii, relaţii moarte. Adevăr, minciună. Teatru.
Mai este timpul acesta pentru teatru? Am auzit întrebarea asta ieşind de la un spectacol. Nu grozav. Cei care „dezbăteau“ au stat în faţa mea. Aplaudaseră în picioare. Cum dă bine. Cum e moda pe la noi. Da, le-am răspuns trecînd pe lîngă ei cu un pas mai săltăreţ. Şi va fi atîta vreme cît omul trăieşte pe acest pămînt. Efervescenţele creatoare, spirituale de aici, de dincolo, din multe locuri. Aroganţa mediocrităţilor se întinde peste tot. Ne amăgim că lumea noastră are nevoie de teatru, de cărţi, de expoziţii, de muzică, de întîlniri şi de dezbateri, de demnitate, principii, morală? Poate că da. Un fel de snobism s-a strecurat în mersul la teatru sau la concertele din Festivalul „Enescu“.
Minciuna este o virtute. În continuare. Încă ne place sloganul cincinalul în patru ani și jumătate. Ne plac raportările bombastice, eroice, și nu analizele, detectarea punctelor nevralgice, strategiile pentru mai bine și mai serios. Ne minţim că tinerii de la şcoală sînt buni şi proaspeţi, că profesorii lor sînt cineva, în absenţa operei, că teatrele au repertorii interesante. Prea puține au identitate și producții de ținută. Prea puțini manageri au crescut discipoli. Există o epatare în jurul unor teme şi a tratării lor, în jurul unor nume care nu fac gaură în cer şi o suficientă linişte faţă de performanţa autentică. Devenim discreţi în faţa evidenţei. Cuvintele se împuţinează, se ascut, se aspresc. Ni se flutură apartanența la masonerie ca pe o garanție a valorii. Ce timp aiuritor…
Ceea ce este nou, viu şi performant nu are voie să adoarmă. Energia unor interpretări actoriceşti fantastice, a unor decoruri şi costume care te lasă cu gura căscată prin tuşa liniilor dinamice, care ţîşnesc din lumina şi din forţa ideilor, nume proaspete, noi, o linie excepţională de actori tineri, dar şi o redefinire a unora din generaţia matură există. Ar trebui să ne bucurăm. Să ne bucurăm mai mult unii de ceilalţi. Să estompăm ipocrizia. Să nu alungăm spiritual critic, dar să-l însoţim cu argumente. Puternice. Să fim cu adevărat solidari, să apărăm valoarea și să amendăm impostura.
A face cultură este a sta într-un picior, spune Noica sub o fotografie cu Liiceanu, făcută de Andrei Pleşu, la Păltiniş, pe drumul dinspre cabană. Cadenţă, echilibristică. Mă interesează. Ca şi „raportul“ cu întîlnirile majore, cu ceea ce rămîne, pentru eternitate, cu opera creatorilor şi valoarea ei. Ca şi existenţa în noi, deopotrivă, cum spune Andrei Şerban, a lui Ariel, a lui Prospero şi a lui Caliban.
M-am gîndit cum ar lucra Vlad Mugur, acum, cu atîţia dintre actorii tineri pe care îi cunosc în Bucureşti, Craiova, Iaşi, Constanţa, Cluj, Tîrgu-Mureș, Timişoara, Piatra-Neamţ, Sibiu. De exemplu. Actori cu forţă, actori care se aruncă pe mîna unui regizor cu aceeaşi încredere ca întotdeauna. Care nu cunosc limite pentru a face teatru. De calitate. Care habar nu au ce li se pregătește. Și că prea puțini sînt în spatele lor și luptă pentru drepturile lor. Care sînt nebunii frumoşi ai timpului meu. Şi care fac acest timp suportabil.