Așa am spus și eu privind pe fereastră spre mare. Sînt, încă, prizoniera unui spațiu. Sînt încă într-o livadă de vișini, în Casa Cehov, acolo unde toate simțurile s-au dilatat enorm. Am vorbit cu o prietenă despre îngeri. Nu despre demoni. Despre aripile Îngerului care se strîng peste corpul nostru cînd dormim, aripi care se chircesc, veghează suspinele și devin grele de lacrimi. De cîte ori nu le-am mîngîiat. Uneori, aripile se desfac și zbor. De cîte ori nu m-am trezit desprinsă de pămînt, de răni, de neînțeles… De cele mai multe ori, în zborul ăsta m-am înălțat după un spectacol. Sau după un concert. O carte. Un tablou. Ideile mă duc sus. Oameni vechi și noi. Prietenii. O iubire. Am privit lumea, lumina, zorile, cerul, luna, răsăritul, crepusculul altfel. Mulțumind.
Aproape se mai duce încă un an greu. Aripile mele au petice. Dar sînt atît de frumoase pentru că zborul în care mă poartă este la fel de tainic și de miraculos. Sînt recunoscătoare artiștilor care m-au salvat de atîtea zeci de ani. Un an înseamnă atîtea sute de zile. Și cîteva clipe pentru care ești recunoscător. Forța unei imagini de neuitat a „Pescărușului“ deșirant a lui Ostermeier, pus în scenă la Barbican, Londra. O primăvară care abia mija. Timid, de fapt, ca Treplev. Pentru cei mai puțin știutori, biletele și succesul, nedescifrat de mulți oameni din breaslă care au ajuns la una dintre reprezentații, pare să fi fost Cate Blanchett. Șansa de a explora cuvintele și sensurile multiple ale lui Cehov prin mintea lui Ostermeier și al codului dat citirii lui. Greutatea unei distribuții impecabile, care învîrtește pe degete ocheanul universului, rîsul și plînsul, umorul negru, derizoriul și scîncetul iubirii.
Am întîlnit în primăvară, la Iași, unde am fost invitată la „Romanian Creative Week“, doi artiști altfel: Marian Pălie și Emilian Pospaii. De la amiază pînă pe înserat, am văzut un oraș în cîteva expoziții. O explozie de forme, de gînduri, de trasee și de identitate. O poveste despre hîrtie. Convenționalul abandonat. Creativitate ieșită din matcă. Adrian Damian, un scenograf astăzi matur, pe care îl știu din primii ani de studenție la actorie, la Cluj, la clasa lui Miklos Bacs, a fost a treia călăuză. Coleg cu Andrea Gavriliu. Acum, poate cea mai desăvîrșită coregrafă și dansatoare. Lui Adrian Damian îi datorez și albumul „Vittorio Holtier“, un catalog de artă, un document complex, amplu, elegant despre un mare scenograf altfel. Acolo, în pagini, schițe, notițe, fotografii, cuvinte este chiar spiritul lui Vittorio.
În vara asta m-am închis în casă și am traversat în lung și lat cuvinte și sensurile, le-am cercetat pe ale celorlalți, am devorat carte după carte ca să nu mă usuc, ca să nu mă evapor. Am fugit de cîteva ori la Sinaia ca să fiu sigură că respir. Că sînt vie. Ca să-mi dau voie să cred că Purgatoriul n-a dispărut. S-a mărit doar calea pînă la el. M-am dus la Viscri și am privit „La blouse roumaine“. Imaginile fotografei Lise Miller. O comunitate de artiști care au migrat mai cu seamă din capitală și au adus lumina creației lor pe ulițe, în case vechi cu pridvor, în hambare refăcute. Toamna blîndă și aurie, ca aura unei icoane, m-a condus ușor, ușor, prin nebănuitele emoții ale unor actori poate mai degrabă tineri, dar impregnați de șansa pe care au avut-o să lucreze cu regizori, cu echipe importante. La Alba Iulia, la poalele Cetății, într-un laborator de cercetare a Sonetelor lui Shakespeare, cîțiva actori deschiși au sorbit deslușiri, noduri și semne pe care Marcel Iureș le-a făcut generos pentru colegii lui. Astfel, la inițiativa UNITER, am stat într-o cetate albă, ne-am gîndit la Ion Caramitru, iar eu, la cît de fericită am fost acolo într-o noapte, cu Pino și cu Marcel, înainte de Gală, cînd poveștile dădeau buzna peste zîmbetul nostru, scoteau negustorii din tarabele adormite. În nopțile tîrzii din toamna asta, pe treptele Ateneului Român, după unul dintre concertele nocturne ale Festivalului „George Enescu“, mi-am refăcut norocul dintr-un puzzle de sunete. Muzica de cameră, barocul, un fel de glissando spre centrul pămîntului. O translare spre largul emoțiilor, spre descîntec și rugăciune. Spre harul lui Enescu și modestia lui. Spre toți cei care au venit în țara asta să cînte, să ne poftească pe tărîmul unde emoția pură stăpînește. Pe treptele Ateneului simt vibrația a mii și mii de pași de muzicieni și spectatori, pașii lui Sergiu Celibidache, Radu Lupu, Martha Argerich, Dan Grigore, Daniel Barenboim, pașii Regilor, pașii celor ca mine care înghit lacrimile și simt sarea în stomac. Pentru că nu este salvare mai limpede decît prin formele artelor. Labirintul acesta ne scoate, întotdeauna, la lumină. Culorile toamnei infinite ca mintea creatorilor. Ca senzațiile pe care le trăiești patru ore într-o „Casă dintre blocuri“. Patru ore am respirat în același ritm cu o mie de spectatori. Radu Afrim m-a așezat în poala unor femei. Întîmplările dau buzna pe ușă, pe fereastră, imaginarul naște fanstame, crește amestecul suprarealist, oamenii vin și pleacă, vin și pleacă, norii stau agățați de cer ca să nu se prăvălească peste tristeți sau peste rîvna de a spera că mîine totul va fi bine, ca să nu cadă peste un sicriu în care s-au vîrît zilele și nopțile unor femei care s-au ambiționat să rămînă vii în casa-ruină, în casa-ca-un-vis, în casa ca adăpost al ciclului vital. Un evantai de spații-alveole ale regizorului Jebeleanu și ale scenegrafei Velica Panduru pentru un Ivanov stratificat și dens, pentru Vlad Udrescu, Costinela Ungureanu și cine mai petrece sau jelește la nunta Sașei cu Ivanov. O cameră suprarealistă pe care o construiește scenografa Oana Micu pentru Metamorfoza lui Kordonskyi de la Excelsior. O scenografă care mă uluiește!… Pe care o descopăr iar și iar, tot mai nouă, mai scormonitoare, mai devoratoare de culori, de cadre de film ce domină o scenă, ce ies de acolo și se rostogolesc în tot felul de pași, gînduri, amintiri.
La început de iarnă, am revenit la Constanța. A trecut ceva vreme și tot n-am niciun chef să ies din Casa-Cehov. Din Livada de vișini. Din arena instalată în sala studio a Teatrului de Stat. Din circul în miniatură în care pătrund pe patru „uși“ bogătași faliți, țărănuși ajunși, aer decadent al unui Paris și al unei Franțe care izgonește, mirosul unei livezi al căror vișini nici nu știi dacă se mai văd, dacă mai există. Aici, în teatrul acesta există sigur performanța unei trupe. O trupă pe care o dezvăluie, întîi sieși, apoi, mie, regizorul Andrei Măjeri. Scenografa Oana Micu. Scenografa Sabina Reus care aduce filmul luminii și poezia ei caldă sau crudă. Aici există o trupă la cea mai tainică implicare a ființei. Împreună. Spectacolul lor este definiția lui „Împreună“ pe scenă. Atunci și acolo. Poate și dincolo de asta. Tineri actori invitați, rînd pe rînd, de directorul teatrului, Erwin Simsenson. Inițiați de Radu Afrim în montările lui. Provocați să se descopere. Actori tineri care m-au ținut în nemișcare două ore și jumătate, în „livada“ lor. „Sînt zorii zilei. Curînd va răsări soarele“, scrie Cehov în primele didascalii, înainte ca personajele să intre. Raluca Rădulescu traduce și adaptează piesa în sensul unui dramatism acut pe care Măjeri îl vrea, cu accente de tragedie antică sau comedie neagră, apăsătoare ca norii așezați, greu, pe mare. Mă prind zorii. Sînt tot în cușca Oanei Micu. „Nu plînge, țărănușule, că pînă la nuntă îți trece“… Liubov Andreevna Ranevskaia nu mai este tînăra care îl consola pe puștiul Lopahin. Liubov Andreevna pierdută în numărul pastilelor, aici și nicăieri, cu sufletul mototolit de o iubire mare, mare, care trimite zilnic scrisori din Franța, care o suspendă pe un tărîm maladiv incert, care se joacă, la rîndul ei, cu sufletul lui Trofimov, care face reguli din vîrful buzelor tocmai unde nu mai stăpînește nimic. Unde candelabrul iese din tenebre, din mațele pămîntului ca să mai lumineze un ultim dans macabru. Măștile morții sînt poftite de ea. Cerasela Iosifescu o aduce în scenă pe Ranevskaia într-un scaun cu rotile-tron, pe care îl va lua în posesie, la sfîrșit, Lopahin-ul lui Ștefan Mihai. Năvalnic, cu zvîcniri apucate și primitive, grăbit după avere, orgolios ca livada aceasta să fie a lui, un Lopahin al instinctelor, al demonstrației. Un Lopahin star rock. Hormonal. Imprevizibil și ubicuu. Varia Ecaterinei Lupu, o imagine înfiptă, pe care nu o pot alunga, așa cum niciun actor-personaj nu se lasă dus. Varia, ascuțită ca o virgulă, cernită, încercănată, Varia asta nevrotică și aspră, călcînd prea apăsat, cu tocurile, deasupra suferinței, împietrită ca o tragediană din vechea Grecie, o Ofelie în care o preschimbă Măjeri care bîjbîie pe buza unei gropi, groapa morții. Cristiana Luca într-o Ania ca nici una alta, o Ania răsfățată, venită de la Paris ca o adolescentă îndrăzneață, sexy, o Ania care se maturizează prea repede pe tărîmul umbrelor, o Ania atît de frumoasă și de precisă în fiecare gest și privire… Ca pandantul ei, complicea Duniașa și energia Ramonei Niculae, o Duniașa prea disponibilă, care își rostește sau își cîntă perfect dorința de evadare. Și Mirela Pană, un Firs androgin suspendat în jelania unui cîntec, al unui porumbel, al unei cuști, al vieții și al morții. Și pașii lui Firs… nicioadă altfel decît cei ceruți de Andrea Gavriliu. Epihodov sau Clovn-ul lui Andrei Bibire, atît de riguros și de atent. Cătălin Bucur și un Trofimov care vede mai departe de ochelarii de cal, de șabloane pe care le tot vîntură ca pe un început de lume, care o strînge în brațe pe Liubov, care nu știm dacă și pe cine iubește și ce propagandă face. Și Liviu Manolache, melancolic absolut în Gaev, nesigur, bălămbănindu-se, ezitant, ca livada pe care nu o vedem, care îi mai aduce o vreme împreună. Cîtă forță în mintea lui Andrei Măjeri, cîtă elaborare, fiecare idee este acoperită, fiecare costum al Oanei Micu, franțuziții și „țăranii“, baloturile de fîn și umbrele mascaților, eleganță și decadență, un univers dirijat ca într-o muzică de cameră, un mecanism perfect. O performanță. O „Livadă“ în care încă locuiesc. Și tot în ea am să încep și anul ce vine și am să merg în adîncurile unei prăbușiri, unei iubiri care cîntă pe atîtea voci ale durerii, prin facerea ei și desfacerea fiecărui actor, artist, culori, sunet…