În zilele de 25 și 26 septembrie a.c., s-a desfășurat în Sala Senatului Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia ediția a XIX-a a Colocviului romanului românesc contemporan, cu tema „Tendințe actuale ale romanului românesc”. Ca de obicei, organizatori au fost Consiliul Județean Alba, Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara și Biblioteca Județeană „Lucian Blaga“ din Alba.
Lucrările colocviului au fost deschise prin alocuțiuni susținute de Ion Dumitrel, președintele Consiliului Județean Alba, Varujan Vosganian, președintele Uniunii Scriitorilor din România, și Cornel Nistea, președintele Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România.
Au participat următorii romancieri, critici și istorici literari: Adrian Alui Gheorghe, Hanna Bota, Gabriel Chifu, Daniel Cristea-Enache, Cristian Fulaș, Gheorghe Glodeanu, Mihai Măniuțiu, Mircea Mihăieș, Angelo Mitchievici, Olimpiu Nușfelean, Antonio Patraș, Ovidiu Pecican, Andreea Răsuceanu, Vasile Spiridon, Adrian Tudurachi, Răzvan Voncu și Varujan Vosganian. Moderatorul lucrărilor colocviului a fost jurnalistul cultural Cristian Pătrășconiu.
Colocviul dedicat tendințelor actuale a pornit de la o întrebare aparent simplă, dar cu implicații importante pentru înțelegerea literaturii: ce este predominant astăzi în roman, ce anume îl caracterizează, ce îi lipsește și care sunt direcțiile în care se dezvoltă proza contemporană? Discuțiile au pus în evidență faptul că romanul actual se află într-un proces de diversificare și de redefinire a propriilor limite. Nu există o singură formulă hegemonică și nici nu se poate vorbi despre împrumutarea unui model unic din partea romancierului contemporan. La prezenta ediție s-a insistat pe enumerarea diverselor formule epice adoptate și pe contradicția ivită între necesitatea speciei de a fi centrată pe problematica individuală și aspirația de a edifica lumi ficționale tot mai ample. S-a remarcat faptul că, în perioada actuală, dominată de prezenteism, ar fi bine să se păstreze legătura cu tradiția romanescă. Fiecare dintre marii noștri autori de romane trebuie înțeles ca o individualitate și ca o lume aparte, iar valoarea operei nu poate fi înlocuită de etichetele generaționiste sau de promovarea editorială agresivă.
Mai mulți participanți au sesizat tendințele vizibile ale romanului actual de a reveni către istorii mai ample și către realități care depășesc limitele biografiei individuale. Romanul se simte chemat să înnoiască legătura dintre individ și istorie, să surprindă fenomenul migrației, să semnaleze slăbirea relațiilor cu comunitatea, precum și traumele provocate de experiențele colective majore. Este motivul pentru care se impune activarea memoriei inidividuale și colective. Spațiile înseși rămân depozitare ale trecutului, deoarece locurile, obiectele și natura conservă urmele celor care au trecut prin ele. De aceea, timpul și spațiul capătă noi atribuiri, iar trecutul pătrunde în însăși materia romanescă.
Migrația este una dintre temele care exprimă cel mai limpede transformările societății românești postdecembriste. Spre deosebire de exilul politic din comunism, migrația contemporană include emigrația economică, mobilitatea profesională, și dorința unei alte forme de viață. Nu s-a uitat că, în același timp, romanul contemporan manifestă o acută nevoie de a recurge la imaginar. Fantasticul, distopia, alegoria, parabola și alte formule narative contribuie la edificarea unei lumi care să depășească simpla reproducere a realității. Epistema romanescă se află în punctul de întretăiere dintre experiență, ficțiune și imaginație și își justifică existența atunci când descoperă o zonă necunoscută a existenței. Libertatea formală nu exclude însă necesitatea prezenței personajului, a țesăturii epice, a arhitecturii și a unei povești capabile să susțină arhitectura romanului.
O direcție importantă ce a fost indicată ține de explorarea eului și a intimității. Persoana întâi și pactul autobiografic depășesc rolul de simple forme ale confesiunii, având rolul de a sonda identitatea confruntată cu incertitudinile existente în lumea din jur. Intimitatea este, la rândul ei, un mijloc de reprezentare a realității sociale. Spre deosebire de romanul tradițional, în care secretul putea organiza întreaga dinamică a narațiunii, în romanul contemporan acesta poate rămâne neelucidat, personajul ducându-și existența cu propriul său secret.
Discuțiile au evidențiat și o serie de rezerve față de anumite tendințe ale prozei recente: minimalismul, biografismul, mizerabilismul, prezenteismul și excesul de cotidianitate. S-a reproșat unor forme de proză abandonarea ficțiunii și a imaginației în favoarea angajamentului imediat, precum și insuficienta documentare asupra realității. În același timp, s-a atras atenția asupra influenței pârghiilor editoriale și publicitare, care pot face ca promovarea să pară mai importantă decât valoarea operei în sine. O problemă spinoasă supusă atenției a fost raportarea romanului la istoria recentă. În dezbatere a apărut ideea că nu s-a scris încă un mare roman al Revoluției, fără ca acesta să trebuiască neapărat a fi de factură realistă. Întrebarea importantă este de ce literatura evită marile momente ale istoriei și s-a semnalat absența unor construcții romanești capabile să transforme aventura individuală într-o experiență cu semnificație colectivă. Exemplele marilor romane ale trecutului sugerează că o operă importantă găsește în tema imediată o miză foarte serioasă, umană și istorică.
În ansamblu, romanul românesc contemporan a apărut participanților la colocviu drept teritoriu al diversității și al tensiunilor iscate între individ și comunitate, realitate și imaginar, intimitate și viață publică, document și ficțiune. Specia romanescă nu poate fi restricționată la o singură formulă și ceea ce rămâne esențial este ca diversitatea tematică să fie însoțită de construcție epică, profunzime intelectuală, personaje credibile și capacitatea de a surprinde lumea dincolo de limitele eului. Romanul a fost privit ca o construcție palimpsestică și poliedrică, în care formule foarte diferite coexistă: de la realismul crud la distopie și până la proza intelectualizată. Important este ca formulele respective să contribuie la edificarea unui edificiu verbal credibil. Oricât de laxă ar fi libertatea formală, nu pot fi ignorate țesătura epică și prezența personajului.
Insuficiențele romanului contemporan nu rezidă atât în lipsa unor formule primenitoare, cât în găsirea unui echilibru între acestea și exigențele dintotdeauna ale prozei. Alături de imaginație își au rolul lor verosimilitatea și intimitatea. De asemenea, s-a ajuns la concluzia că deschiderea către istorie și societate ar trebui să fie însoțită de experiența personală cu semnificații mai profunde. Iar valoarea operei trebuie căutată în construcția și substanța ei, nu în eticheta care o însoțește.
Comunicările susținute la această importantă întâlnire literară desfășurată la Alba Iulia pot fi citite în prezentul număr al revistei noastre. Anul viitor, Colocviul romanului românesc contemporan vor împlini frumoasa vârstă de douăzeci de ani. Mulți ani înainte!