Cred că am văzut cam tot Ionesco montat de Tompa Gabor la noi sau afară. Probabil că legătura lui cu lumea aceasta a fost vizibilă la începutul anilor nouăzeci, cînd a pus în scenă Cîntăreața cheală la Teatrul Maghiar din Cluj, pe care îl conducea de ceva ani. Astăzi, tot el este director. Cînd au jucat acest spectacol la București, la sala „Izvor“, în 1992, selecționat în Festivalul Național de Teatru, ușile au fost lăsate deschise ca să poată vedea toți spectatorii din foaier. Era o liniște desăvîrșită. Doar mecanismul care învîrtea păpușile se auzea, ca o șoaptă, din cînd în cînd. Am rămas în firele unei structuri desăvîrșite. Ideea lui Gabor că întîlnirea ciudată, bizară, coincidența aducerii împreună a personajelor este o coborîre a păpușilor de pe raft. Noi înșine sîntem mecanisme cărora cineva le răsucește cheia cînd par a se înțepeni, cînd repetă fraze, cuvinte, mișcări, contexte absurde. O defecțiune insesizabilă produce dereglajul: totul se derulează pînă la prima scenă. În șapte minute și ceva pare că tot spectacolul de o oră și puțin încape acum, în sens invers, în cîteva minute. În momente de răscruce ale vieții, cînd am simțit greutatea apropierii unui punct, am călătorit și eu însămi înapoi, sărind dintr-o imagine în cealaltă foarte repede. De teamă. Dacă mi-ar fi plăcut să iubesc din nou? Dacă părinții mei încă dansează tango și eu nu-i pot atinge? Dacă aș vrea să cobor și să locuiesc acel moment? Clipa? A fost o lovitură acea montare, viziunea lui asupra lui Eugène Ionesco și, aș spune, mai ales, decodarea ludicului de o anumită textură pe care dramaturgul îl are ca tonalitate, ca subton, în toată scriitura. Distribuția aceea. Perfectă. Am văzut de cîteva ori acest spectacol care a avut o sută șaptezeci de reprezentații, cred, o receptare impresionantă și în alte spații internaționale, în Anglia, un fenomen de neuitat. De atunci, regizorul a căutat sensuri noi, drumuri, fraze noi sau mai explorate în scrisul lui Ionesco. Fiecare text a devenit, în interpretarea lui, o construcție care îl definește pe el însuși într-o etapă estetică sau a destinului. Îl redefinește și pe dramaturg pentru că pune lupa pe unele situații, relații care relansează discuții proaspete și incitante. Forările lui Tompa Gabor în universul lui Ionesco continuă să mă uimească și să mă conducă spre meditația adîncă asupra ființei umane. Vulnerabilitatea, decăderea, reveria, visul, marginea și centrul.
Regele moare, titlul cel mai recent din repertoriul Teatrului Maghiar din Cluj, este un itinerariu dureros și amănunțit prin labirintul agoniei morții. Berenger este cel dintîi Rege și ultimul pe tronul vieții sale. Ca oricare dintre noi. Moartea este o experiență. Agonia este antecamera în care poți să te pregătești. În spectacolul lui Tompa, antecamera este locul misterului absolut. Decorul scenografului Andrei Both concretizează angoasa unei patologii de care regizorul este preocupat acum, în cercetarea pe care o face pe piesa lui Ionesco. Într-o cameră-celulă, antifonată ca aceea a deținuților cu probleme psihice sau ca cele în care se execută torturi ce nu trebuie să fie auzite, Béranger este tratat ca un pacient. Rege și om, mai lucid decît ceilalți, lui Béranger îi este frică. Este un om bolnav căruia îi este teamă și de boală, și de moarte. Un lucru pe care Eugene Ionesco îl spune în discuția cu Claude Bonnefoy. Un amănunt biografic este sîmburele pentru una dintre cele mai dramatice și reflexive dintre piesele autorului. „Fusesem bolnav și-mi fusese frică.“ Pentru Tompa este miza de a asambla o parte a doua, o continuare a sondării timpului și spațiului de dinainte, acolo unde unii dintre noi pot învăța să moară. Dacă este cu putința asta omului. „I Am The Wind“ de Fosse este prima parte din discursul estetic și metafizic al regizorului despre agonie și moarte. Regele moare al lui Ionesco permite continuarea studiului său. Moartea este, aici, atît obsesia lui Béranger, cît și a celor din suită. Iar în textul care este un sublim elogiu despre îmbătrînire și tărîmul celălalt, „Călătorie în lumea morților“, reflecția asupra trecerii este un rarisim document fundamental introspectiv, Ionescu așterne călătoria în trecut, personaje, biografii, frici, împăcări. Béranger și alaiul sordid, oarecum grotesc care îi acompaniază boala, neputința, o agravează complice prin cuvinte, gesturi, verdicte. Un salon întunecat și înfricoșător în care Béranger este îmbolnăvit, treptat, tenace și constant. Este prizonierul lui, mai întîi, în neputință, în nesiguranță, apoi, al celorlalți. Este victima lor. Spectacolul este chiar succesiunea scenelor care dilată agonia, care fac telurice imaginile suferinței, abandonului, „torturii“ în nenumărate tablouri. Lupta cu a se abandona morții sau a reveni pe tronul vieții are aici ceva atît de puternic și pentru actorul care îl interpretează pe Béranger este unul în forță, puternic. Opțiunea lui Tompa pentru această vîrstă face totul și mai sfîșietor. Iar Ervin Szucs reușește magistral unul dintre rolurile lui cele mai mari. Tot drumul acesta către moarte, și înapoi spre viață, refuzul și acceptul, inocența copilului, maturitatea apoi a felului de a observa „curtea“, de a privi resemnat înscenarea și ceremonialul funerar, ritualurile pregătite pentru plecare, tonurile și măștile lui Ervin Szucs, îmbătrînirea la vedere, deruta permanentă pe cine să creadă, cine îl poate ierta și elibera, felul în care joacă toate aceste stări, treceri, calea pe care alege să-și ducă personajul creează un rol, un personaj complex, o ipostază în care regăsești tot ce a jucat și, mai ales, acel „cum“. Un actor mare, pe care îl urmăresc mereu cu aceeași atenție și uimire față de știința lui de a folosi anumite detalii, o corporalitate anume care aici devine tot mai fragilă, ca însuși Béranger. Csilla Varga în Marguerite și Csilla Albert în Marie, minunate, un fel de înger și demon, vitalitate și destructurare, cele două personaje feminine complementare, cele două voci, cele două regine înțepenite în rama veche a fiecăreia. Două actrițe impecabile care sînt aripile lui Bêranger, ispitele vieții și ale morții. Un Doctor dictator, Vata Lorand, stăpîn pe verdicte. Cel care dirijează întreg „ospiciul“.
O clipă. Atîta pare totul. Zbaterea, spaima, îmbolnăvirea, acceptarea, abandonul. Spălatul ritualic, pregătirea. Vocea Margueritei, ca o rugăciune, care îl eliberează și îl trece dincolo. În antecameră, chiar și înfricoșat, Béranger, Rege și Om privește detașat și implicat, dinăuntru și dinafara, existența lui. Își privește neputințele, de toate felurile. Își vede frica cum se lovește de fiecare parte a minții lui, a trupului, a încăperii, a regatului, a întinsului, a necuprinsului. Cum iese din el și revine, subjugîndu-l cu și mai mare voluptatea. Oare Béranger învață să moară? Este una dintre întrebările pe care Eugène Ionesco le formulează în piesa aceasta, în altele pe care le-am amintit, în însemnări și dialoguri. Poate să învețe omul să moară? Poate să împărtășească, dacă o află, această taină celorlalți? Putem fi martori, putem privi, empatici sau reci, intervalul în care cineva își dispută propria neliniște, nesiguranța profundă față de misterul vieții, al degradării care scapă de sub control, delirul unei suferințe tot atît de devastator ca cel al iubirii. Credem în mîntuire? Spectacolul lui Tompa Gabor și al întregii trupe înalță această întrebare fundamentală care răscolește ființa.