Înainte ca Zeruya Shalev să devină una dintre cele mai importante voci ale literaturii contemporane, a existat Dansând pe loc, romanul ei de debut care, la apariție, în 1993, a dezvăluit o scriitoare dispusă să meargă până la capătul celor mai incomode adevăruri despre iubire, maternitate și identitate. Revizuit de autoare după mai bine de treizeci de ani, romanul capătă astăzi forța unui început esențial: locul în care se naște universul literar al Zeruyei Shalev.
Galia își părăsește soțul, își pierde copilul, își revede trecutul și iubirile ca într-un vis febril, în care logica se destramă, iar emoțiile colorează realitatea și o schimbă permanent. Vocea ei curge într-un monolog hipnotic, când devastator, când ironic, când de o vulnerabilitate sfâșietoare. Galia vorbește fără încetare: își contrazice amintirile, își ceartă părinții, negociază cu pierderile și încearcă să dea sens unei lumi care și-a pierdut coerența. Adevărurile Galiei sunt o succesiune de contradicții care spun răspicat că o femeie poate iubi și urî în aceeași frază, poate râde în mijlocul tragediei și poate găsi umor acolo unde altcineva ar vedea doar disperare. Cu un curaj remarcabil pentru un roman de debut, Zeruya Shalev explorează în Dansând pe loc zonele cele mai fragile ale existenței umane și transformă haosul interior într-o literatură de o intensitate magnetică, din care se naște, în cele din urmă, nu o formă de supraviețuire, ci posibilitatea unei noi perspective asupra propriei vieți. (Editura)
Biografie
Zeruya Shalev, una dintre cele mai importante autoare ale literaturii israeliene contemporane, s-a născut pe 13 mai 1959, în kibbutzul Kinneret. Obține un masterat în studii biblice la Universitatea Ebraică din Ierusalim, apoi lucrează ca redactor de literatură la Editura Keshet. Debutează în 1988 cu volumul de poezie Țintă ușoară pentru lunetiști, iar în 1993 publică primul roman, Dansând pe loc (Humanitas Fiction, 2026), revizuit de autoare treizeci de ani mai târziu și republicat în 2024, stârnind interesul internațional. Recunoașterea internațională a venit odată cu Viața amoroasă (1997; Humanitas Fiction, 2009, 2020), urmat de Soț și soție (2000), Thera (2005), Fărâme de viață (2011), Durere (2015) și Destin (2021; Humanitas Fiction, 2023). Zeruya Shalev este și autoarea a două cărți pentru copii, Puiul mamei (2001) și Uită-te la copil! (2014). De-a lungul carierei sale, scriitoarea a primit numeroase premii, printre care: Premiul de Aur și Premiul de Platină ale Asociației Editorilor din Israel (1997), Corine Internationaler Buchpreis (Germania, 2001), Prix Amphi (Franța, 2003), ACUM (Israel; 1997, 2003, 2005), Prix Wizo (Franța, 2007), Welt-Literaturpreis (Germania, 2012),Prix Femina Étranger (Franța, 2014), Premio Letterario ADEI-WIZO (Italia, 2017), Prix Jan Michalski (Elveția, 2019). În 2017, i s-a acordat distincția Chevalière des Arts et des Lettres. Cărțile sale sunt publicate în peste 27 de limbi. (Editura)
(fragment)
13
Ce aveam? Aveam un soț cu ochi negri. Un iubit cu ochi verzi. O copilă cu ochi violeți. Toate aceste culori formau un amestec incredibil. Copila, de exemplu, dacă se uita puțin mai mult la iubit, se alegea cu un ochi roșu. Eu, după o sâmbătă cu soțul, mă înnegream. Era limpede că așa nu se putea continua, dar nici nu mă gândeam că era chiar atât de grav. Auzisem și de aranjamente de divorț ceva mai moderate, care nu secționau omul în trei segmente.
Când s-a lăsat întunericul, m-am ridicat de pe bancă. Lumina era oranj, și nu vedeam nimic. Chiar dacă ar fi trecut prin fața ochilor mei, tot n-aș fi recunoscut-o.
– Ați văzut cumva o fată de zece ani împreună cu o fetiță scundă, îmbrăcată în costum de dans? îi întrebam pe oamenii de pe stradă.
Conform gurilor lor deschise, știam că era acolo, dar ei nu-și puteau crede ochilor.
– Credeam că e un vis, bâiguiau ei, am văzut o fată mare, trăgând după ea o fată mică, și amândouă erau înconjurate de soldați.
– Eu am crezut că se toarnă un film, a zis o femeie care alăpta un bebeluș. I-am urmărit, dar nu voiam să le stric filmarea. Au ridicat-o pe micuță pe umeri, iar eu am crezut că e o păpușă uriașă.
Când am ajuns acasă, am intrat direct în camera fetiței. Umidificatorul funcționa încă, pentru că ea tușea tot timpul, iar aerul din cameră era umed și cald. Chiar îi pusesem numele Virus? m-am întrebat mirată. Cum de-i putusem da un asemenea nume? Din câte se pare fusesem atât de îndrăgostită de obstetrician, încât nu mai știam nimic despre viața mea. Am sunat imediat la biroul soțului meu.
– Spune-mi, am mârâit, cum am putut să-i punem fiicei noastre numele Virus?
– Ți-ai ieșit din minți? a lătrat el. O cheamă Venus!
– Venus? Ca pe zeiță? De unde și până unde?
– Tu te-ai încăpățânat să-i spunem așa, îmi zice el. Erai sigură că, având un astfel de nume, nu i se poate întâmpla nimic.
– Ce era în capul meu? întreb uluită. Cum puteam să cred o prostie ca asta?
– Ce vrei să spui? s-a îngrozit soțul meu. Ce s-a întâmplat cu ea?
– Au luat-o soldații, am mărturisit eu. Habar nu am unde au dus-o.
Îl aud pe soțul meu prăbușindu-se. Când eu aveam un iubit, el nu avea nici o iubită. Copila era iubita lui. Ei doi mergeau împreună la filme, la spectacole, la nunți, la înmormântări, la cafenele și la farmacii. Erau un cuplu cunoscut în oraș, soțul meu și copila. Cine îl va însoți acum în toate aceste locuri?
În ciuda aburilor din cameră, am început să tușesc. În timp ce tușeam, am deschis ușa. În prag stăteau trei copii, copiii care se zbenguiseră mai devreme la locul de joacă, care plutiseră pe vapor și zburaseră cu avionul. Erau acoperiți până la tălpi de păr negru, fin și lucios.
– Am mers din întâmplare în spatele tău, ziceau ei, și tot drumul ți-a căzut părul. L-am adunat pentru tine fir cu fir, în caz că vrei să-l păstrezi ca amintire.
Am luat un sac de gunoi uriaș și am îndesat părul în el. Mâna mi-a tremurat în clipa în care mi-am atins scalpul chel. Imediat am luat o căciulă care atârna în cuier și mi-am tras-o pe cap, acoperindu-l. Dacă voiai o schimbare, mi-am zis, în timp ce mă priveam în oglindă, iată că ai parte de una. Voiai să fii liberă și iată că ai parte de libertate. Nu există vis care să nu se împlinească.
În camera ei era un pat nou, în care nu dormise mai mult de o noapte, când soțul meu se prezentase la cazarma rezerviștilor. Am scos toate hainele ei din dulap și le-am aruncat pe pat. Patul ei arăta ca o câmpie acoperită de flori. Am luat câteva pungi de gunoi și am început să le umplu. Rochii și pantaloni, sandale și pantofi, păpuși, și ursuleți, și jocuri în cutii. Vecinii au venit și m-au întrebat:
– Ce arunci acolo? E interzis să-ți pierzi speranța.
Și eu le-am răspuns:
– Cum poți pierde ceva ce n-a existat?
14
Adevărul este că știam deja de câteva luni că ceva nu merge bine. Oamenii din cartier începuseră să mă privească diferit. Seara, când toți vecinii curățau cartofi și puneau varză roșie în tocător, eu îmi puneam pantaloni cu imprimeu leopard și o cămașă de catifea neagră și plecam. Din casa mea nu ieșea niciodată miros de ceapă călită. La mine era un amestec între mirosul de pipi, pe care-l scăpa copila, cu mirosul parfumului meu, al transpirației masculine și înțepătoare a iubitului meu și cu mirosul aftershave-ului soțului meu. Combinația asta era probabil respingătoare, pentru că nici în casă la noi nu intrau decât pentru o clipă. Deja nu mai eram într-o stare prea bună. Puterile mă părăseau în mijlocul treburilor. Soțul meu găsea vasele săpunite, dar neclătite, găsea fata spălată, dar neuscată.
Când eram nevoită s-o iau de la grădiniță, trebuia să trec mai întâi pe la iubitul meu. La început, încerca să mă sărute, să mă mângâie, dar a învățat repede. Îmi dădea jos pantalonii și chiloții și mi-o trăgea în picioare. Și lui îi era interzis să se dezbrace, avea voie doar să-și lase pantalonii în vine. Pe peretele din fața noastră era atârnat un ceas uriaș, iar eu mă holbam la el și, după cinci minute, ziceam: „Gata.“ Iubitul își elibera sămânța și ieșea. Numai datorită acestui act aveam suficientă putere încât să-mi continui drumul până la grădiniță. Nu era o chestiune de lux, ci mai curând una de deprivare.
Odată, spre exemplu, iubitul nu era acasă când am ajuns și am încercat să-mi continui drumul fără asta, după care am leșinat în fața porții grădiniței. După asta n-a mai îndrăznit să lipsească. Problema era că mereu ajungem cu întârziere la copilă. Cu ochii la ceas, mereu greșeam cu un sfert de oră, iar când ajungeam la grădiniță, copila stătea deja singură în camera în care asistenta educatoarei termina de făcut curat, cu obrazul lipit de perete și plângând. Îmi zicea:
– Am văzut o femeie cu părul ca al tău, cu haină ca a ta, cu pantofi ca ai tăi, cu ciorapi ca ai tăi, dar nu erai tu.
Odată, asistenta educatoarei mi-a spus:
– Exagerezi, păcat de fetiță!
I-am răspuns:
– Nu înțelegi că e ceva mai presus de mine? Nu reușesc să ajung la grădiniță dacă nu mă fut înainte cu iubitul meu!
Ea mi-a zis:
– Atunci începe să te fuți dimineața la opt, și așa ajungi să iei fata la timp!
I-am răspuns:
– Doamne ferește, nu e ceva ce ține cu orele. Nu pot s-o fac decât scurt. Dacă nu mă grăbesc, nu sunt capabilă.
– Atunci începe la douăsprezece, a zis iritată, important e să fii la grădiniță la unu.
– Dar, dacă ajung la el la douăsprezece, e posibil să vrea să mă sărute și cine mai știe ce altceva.
– Atunci ajungi la el cu un sfert de oră mai devreme, a zis ea, dându-se bătută, îți iei doza rapid și ajungi numai bine la grădiniță.
– Ai dreptate, nu m-am gândit la asta, am spus cu tristețe, păcat că acum e deja prea târziu.
15
După operație, vindecătorul mi-a spus:
– Acum ești curată, dar trebuie să fii foarte atentă. De vreme ce nu știi care bărbat te-a infectat, nu pot să-ți dau decât un singur sfat: de acum înainte ți se permite să întreții relații sexuale doar cu bărbați cu care n-ai mai întreținut relații sexuale până acum.
– Dar de ce?
– Un lucru e sigur, a spus el, unul dintre bărbații tăi te-a infectat. E imposibil să știi care anume, motiv pentru care, în ceea ce te privește, cu toții sunt infectați.
– Inclusiv soțul meu? am întrebat.
– Inclusiv soțul tău, mi-a răspuns el.
– Inclusiv iubitul? am întrebat panicată.
– Inclusiv iubitul, a zis. Nu există sentimente când vine vorba de chestiuni de viață și de moarte. Dacă el este acela care te-a infectat, atunci boala se va întoarce la șapte zile după ce ai avut contact sexual.
Putem spune că astfel s-a rezolvat problema întârzierilor mele la grădiniță, dar soluția a fost una și mai drastică – n-am mai întârziat, pentru că n-am mai ajuns niciodată la grădiniță. De atunci n-am mai văzut-o nici măcar o singură dată pe asistenta educatoarei. 16
Am rămas acasă. Aveam o rutină descurajantă. I-am spus soțului meu:
– Uită-te la tine, ai o rutină atât de descurajantă.
După ce soțul meu și copila plecau la grădiniță, venea iubitul. Era proaspăt dimineața și mirosea a aluat copt, iar părul îi era încă ud de la duș. Într-o mână avea un coșuleț cu căpșuni. Cred că pe atunci era încă posibil să salvez ceva de la el. Iubitul îmi spunea:
– Deci nu ne futem. Lasă-mă doar să te văd goală. Lasă-mă să-ți miros pielea.
Dar eu îl refuzam.
– Îmi plăcea să ne futem, dar uram să fac dragoste cu el, iar dragostea era tot ce ne rămăsese.
Se poate spune că nu aveam de ales. Vindecătorul, spre exemplu, credea că nu aveam de ales. Chiar și iubitul a încuviințat cu tristețe că nu aveam de ales. Dar eu am știut mereu că aveam de ales. Spre deosebire de medici, știam cu certitudine care dintre bărbații mei mă infectase. Nu era nici soțul, nici iubitul. Nici fostul iubit. Îmi amintesc o seară anume, pe vremea când aveam doisprezece ani și jumătate și deja mă dusesem la culcare, iar mama și tatăl meu luau cina, așa că m-am dus la ei și le-am cerut o bucată mică din omleta aceea care mirosea atât de bine, iar el și-a trecut mâna lui rece prin părul meu și am știut în clipa aceea că m-a infectat.
Aveam de ales, și cu toate astea nu m-am folosit de această posibilitate. Aveam un iubit, și cu toate astea nu m-am folosit de el. Stăteam întinsă pe pat și mă pieptănam. Uneori eram atât de obosită, încât adormeam cu pieptănul în păr. Pe tatăl meu n-am mai acceptat să-l văd. Știam că dacă mă va atinge pe cap, chiar și pentru o clipă, cu mâna aceea rece a lui, boala se va întoarce după numai șapte zile.
17
Avocatul meu a întrebat:
– Vrei să spui că-ți dai tatăl în judecată pentru că te-a mângâiat o dată pe păr?
I-am spus:
– Exact, îl dau de două ori în judecată! Pentru faptul că nu m-a mângâiat pe păr decât o singură dată în viață și pentru că a îndrăznit să mă mângâie pe păr. Nu uita că eram încă minoră! Nu aveam decât doisprezece ani și jumătate.
Avocatul a zis:
– Ceva atât de ridicol n-am mai auzit până acum.
– Dacă e atât de ridicol, atunci explică-mi de ce tatăl meu și-a angajat un batalion de avocați.
– Mâna lui a întârziat pe părul tău mai mult decât ar fi fost firesc? a întrebat avocatul.
– Nu, și-a retras mâna repede, ca și cum l-ar fi ars.
– Atunci pentru ce îl dai în judecată? a bâiguit el din nou, confuz.
– Asta nu ți se pare o crimă, să-ți retragi mâna atât de repede de pe capul unei fete de doisprezece ani și jumătate? Ca și cum te-ar fi ars?
– N-o să te înțeleg niciodată, a oftat avocatul.
– Nu-i nevoie să mă înțelegi, îl liniștesc eu, nimeni nu mă înțelege. Problemele ar începe în cazul în care ai vrea să te înțeleg eu pe tine. Trebuie să lămuresc asta din start: eu nu înțeleg bărbații și nu știu să iubesc. Nu că le-aș înțelege pe femei, dar ele nu s-ar aștepta niciodată la așa ceva de la mine.
– Iar dacă el și-ar fi ținut mâna pe capul tău și nu și-ar fi retras-o, îngreunează lucrurile avocatul, oare asta ar fi fost normal pentru tine?
– Doamne ferește, spun speriată, nu uita că nu aveam pe atunci decât doisprezece ani și jumătate!
– Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că, indiferent cum ar fi procedat, tot nu era bine! zice vesel avocatul. Orice ar fi făcut, tot l-ai fi dat în judecată!
– Ai perfectă dreptate, spune eu. Dar de ce te bucuri? În sfârșit ai înțeles, și deja trebuie să te concediez. Am hotărât să înfrunt singură batalionul de avocați al tatei, așa cum l-am înfruntat pe el, singură, toată viața. Ai fost tu cu mine atunci când aveam doisprezece ani și jumătate? Așa că de ce ai fi acum?
18
Cu câteva luni înainte de dispariția copilei, știam că o așteaptă ceva îngrozitor. Ca să fiu și mai exactă, cu câțiva ani înainte, iar dacă ar fi să spun sincer – încă din clipa în care a venit pe lume. În ultima vreme, suspiciunile mele se îndreptau spre grădiniță.
– Mult prea multe tuneluri duc spre grădiniță, îi ziceam soțului meu, mult prea mulți oameni se învârt pe acolo. Sunt sigură că din când în când mai dispare câte un copil în câte o gaură, și nimeni nu observă asta.
Soțul meu protesta:
– E cea mai bună grădiniță din oraș. Miniștrii și membrii parlamentului își trimit nepoții acolo, și numai pentru tine nu e suficient de bună?
– Pe mine nu mă interesează ce cred alții, îi ziceam, mai ales oamenii lipsiți de imaginație.
– Tu ai un pic prea multă imaginație, se înfuria el, de ce nu-ți poți imagina măcar o dată un lucru bun?
– Un lucru bun? am întrebat uluită. Ca de exemplu?
Cam în aceeași perioadă ne-am mutat într-un depozit. Era un depozit uriaș, cu trei niveluri. Eu locuiam la ultimul nivel, iar soțul și fetița mea locuiau la parter, așa că între noi era un întreg etaj gol. Seara, mama lui venea să-l viziteze, iar când eu dormeam, vorbeau despre mine, despre faptul că nu puteau crede nici un cuvânt din ce ziceam.
– Pe vremuri era ceva fermecător în lucrul ăsta, spunea mama lui, dar acum a devenit de prost-gust. Ai o soție de prost-gust.
În prezența fetei, îi mângâia spinarea goală și îl incita la divorț. Uneori, ea și copila se întindeau amândouă pe el. Copila, pe picioarele lui, iar mama, pe burta lui, se gâdilau unii pe alții și gemeau.
Într-o dimineață m-am trezit cu gândul că e ceva în neregulă cu asistenta educatoarei. Avea un accent pronunțat și o privire ciudată, și am înțeles în dimineața aceea că era spioană. Am coborât repede la parter, unde erau copila, soțul meu și mama lui, care rămăsese peste noapte. Dormeau toți trei, ca trei linguri de mărimi diferite. Cu toții aveau exact aceeași mutră și nu i-am putut identifica decât după mărime.
L-am trezit pe cel mai mare.
– Fata nu mai merge la grădinița aia, i-am respirat în ureche.
– De ce? a întrebat panicat.
– E în pericol de moarte! l-am avertizat. Există o bază rezonabilă pentru a presupune că asistenta educatoarei este spioană pentru o țară inamică.
– Ce bază? întreabă el, curios.
– Ai încredere în mine, l-am asigurat eu, acum totul îmi este clar. S-a făcut un legământ al tăcerii în privința acestei grădinițe. Tu nu vezi protestele? Deși protestele sunt mute, fiindcă părinții copiilor care au dispărut nu au putere să strige.
Din fericire, mediumul a deschis ochii.
– Lunatică! a strigat ea. Nebună! Curvă! Mi-ai înnebunit fiul, iar acum vrei să-mi înnebunești nepoata? Așa ceva nu se va întâmpla!
În ciuda protestelor mele, au îmbrăcat fata și i-au împletit părul în codițe. I-au pregătit pachețelul și au dus-o la grădiniță. I-am privit de la fereastra etajului meu până au dispărut, după care m-am băgat în pat și am început să vomit. Știam că pe cel mai mare îl voi revedea și că cea mijlocie mi se va mai învârti din când în când printre picioare, dar că pe cea mică n-o voi mai vedea niciodată.
19
Uneori mă întreb de ce tocmai cei pe care-i iubesc mai mult se află mereu în pericol de moarte? Stau la fereastra de la ultimul etaj al depozitului, îi văd urcând pante muntoase alunecoase, acoperite cu gheață, și țip: „Opriți-vă! Întoarceți-vă! Veniți înapoi!“
Noroc că ei nu mă aud, deoarece știu că deja nu mai au la ce să se întoarcă, că întoarcerea e mai periculoasă decât urcușul și că nu mai au de ales, sunt nevoiți să continue. Dar de ce trebuie eu să-i privesc? Lipită de sticla ferestrei, casc gura, văd mașina minusculă, pe care ar putea-o lua orice pală de vânt, urcând panta abruptă, cu întreaga mea familie înăuntru, cu toți cei care se prăpădesc într-o clipă, cu toți aceia fără de care lumea poate merge înainte. E adevărat că nu am spart geamurile cele noi, eu, care pe vremuri am reușit să tulbur și timpul, și creația, e adevărat că n-am încercat să-i cobor de acolo prin puterea voinței. Recunosc asta și recunosc chiar mai mult de atât, dar la proces voi spune: „Cum voiați să-i împletesc eu codițe în fiecare dimineață, când știam că, în momentul în care îi voi lega elasticul, va începe despărțirea?“
20
Uneori mă întreb ce știa copila. Există oameni care spun că, de fapt, copiii nu știu nimic și sunt alții care spun că, de fapt, ei știu totul. Copila mea știa uneori totul, iar alteori nu știa nimic. Odată a zis:
– Aveți grijă de templu.
Am întrebat-o:
– Ce templu?
Ea a răspuns:
– Casa noastră este un templu.
În fiecare dimineață își număra părțile, ca și cum ar fi fost în pericol. Zicea:
– Am douăzeci de unghii, doi ochi, zece degete la mâini și zece la picioare, am două picioare și două mâini și două urechi. Am o păsărică și un funduleț. Am o burtă și două sfârcuri.
Uneori se încurca la numărătoare:
– Optsprezece unghii, un ochi, o ureche.
Când o auzeam încurcându-se, îmi acopeream imediat urechile și mă ascundeam sub pătură. Soțul meu o corecta răbdător. Aceia care știu că urmează să se întâmple ce e mai rău își pierd răbdarea. Eu chiar nu mai puteam să aștept. Am făcut un calendar al disperării și l-am lipit deasupra patului meu. În fiecare seară mai ștergeam o zi. Am încetat să le mai șterg din ziua în care au dus-o la grădiniță împotriva voinței mele.
Traducere din ebraică de Ioana Petridean
(Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, 2026, în Colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu.)