Ersi Sotiropoulos: „Ce a rămas din noapte”

Ersi Sotiropoulos (n. 1953) a scris romane, povestiri, scenarii și poeme. Operele sale au fost traduse în mai multe limbi străine. Romanul său Zigzag printre portocalii amari este primul roman care a câștigat atât Premiul Național pentru Cel mai bun roman, cât și Premiul Național al Criticii în anul 2000. Volumul de povestiri Dacă ești tristă, îmbracă-te în roșu a fost distins cu Premiul Național pentru Cel mai bun volum de povestiri în 2013. Romanul Eva, laureat cu Premiul Academiei Ateniene pentru Cel mai bun roman, a fost tradus în limba franceză în 2015 și nominalizat la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură și la Prix du litérature du Monde în 2015. Romanul Ce a rămas din noapte a primit Prix Méditerranée Étranger în 2017 și a fost nominalizat la Prix Femina 2016 și la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură 2017. Traducerea în limba engleză, publicată de New Vessel Press, a primit National Translation Award in Prose acordat de American Literary Translation Association (ALTA). (Editura)

Iunie 1897: războiul greco-turc se încheie. Grecia este înfrântă și umilită. Franța este sfâșiată de Afacerea Dreyfus, orașul Alexandria s-a lăsat în cele din urmă în voia ritmurilor trândave ale Orientului. În toată Europa domnește un aer de sfârșit de secol. În acest context istoric, poetul Konstantinos Kavafis și fratele său Ioannis se află la Paris, ultima oprire din lunga călătorie întreprinsă prin Europa. O călătorie de plăcere care îl va schimba fundamental, contribuind la cristalizarea înclinațiilor sale poetice. Grație unei documentări extinse, autoarea analizează pasiunile și chinurile poetului, recreând principalele momente din existența lui Kavafis. Un roman despre relația complicată dintre artă și viață, despre dorința erotică ce declanșează creativitatea. Ce a rămas din noapte este o reconstruire îndrăzneață a personalității unuia dintre cei mai mari poeți ai secolului XX. (Editura)

 

Sigur vizitiul trebuie să fi fost beat. Lăsaseră în urmă Boulevard du Montparnasse şi treceau din nou prin faţa aceloraşi clădiri de pe Saint-Germain. Rue Bonaparte, Rue des Écoles, slab iluminate. Trecători cu bastoanele lor alergau să prindă vreun spectacol. Din nou Boulevard de Montparnasse. Unele cafenele erau încă deschise. Apoi un larg bulevard, întunecat şi anonim, cu reflexe plumburii, la un anumit punct întrerupt de o statuie colosală înfăţişând un leu, instalată pe un soclu de bronz.

– Ne plimbăm? întrebă.

– I-am spus vizitiului să ne facă două tururi, să savurăm Parisul noaptea.

Nu-l întrebaseră şi pe el. Se distrau de minune fără el.

Clop-clop! încă două insule de imobile.

în sfârşit au ajuns.

Mardaras sări primul din trăsură. în semiîntuneric, John se aplecă spre el şi-l atinse pe umăr.

– Nikos mi-a spus că Moreas îţi apreciază poezia, că te-a lăudat de multe ori.

Vorbise foarte încet. Abia-i desluşea buzele mişcându-se uşor.

Mardaras împinse o uşă grea cu două canaturi cu un cap de meduză din bronz drept ciocănel. Aprinse un chibrit şi le lumină calea. Trecură printr-un lung cori dor cu rafturi pe ambele părţi, mai încolo se îngusta, sfârşind cel mai probabil într-o curte, fiindcă în fundal se întrevedeau frunzişuri şi umbre de copaci. În stânga era o adâncitură de ghips înălţată ca o arcadă care ducea la nişte scări largi şi deteriorate.

Îl urmară pe Mardaras care mergea în faţă, bătând cu bastonul pe fiecare treaptă, aprinzând şi aruncând beţele de chibrit când erau pe cale să se stingă. La primul etaj, un morman de haine aruncat în capul scării se mişcă la trecerea lor.

– Mărie, eu sunt, spuse Mardaras.

O faţă ciupită de vărsat cu buze groase se ivi de sub morman.

– Să vă luminez drumul, domnule?

– Nu-i nevoie, aproape am ajuns.

Mormanul se ridică în genunchi. Era o copiliţă, doisprezece-treisprezece ani. îi privi tâmp şi se prăbuşi la loc.

– Vise plăcute, spuse John râzând.

Continuară să urce. Mardaras le spuse că era servitoarea iubitei subsecretarului de la Ape, soţul moştenitoarei unei averi uriaşe, aveau mine de diamante în Africa, care moştenitoare avea şi ea amant pe cutare etc. etc. Dar de ce dormea servitoarea pe scară? Ca să apuce să dea fuga când aude lăptarul care trecea pe acolo în zori. Dacă lăsa sticla la intrare, puteau s-o răstoarne pisicile, explică râzând în hohote de ceea ce lui i se părea de la sine înţeles.

– Şi aici stă madame, anunţă Mardaras la al doilea etaj, rostind un nume, la prima căsătorie a luat un negustor de opere de artă înstărit, la a doua un aventurier, iar acum este amanta marchizului de cutare, care şi el e însurat etc.

La etajul al treilea se opriră o clipă în spatele capului de oaie înainte să deschidă uşa. Apartamentul era întunecat, prăfuit, unul obişnuit. Mobile grele, perdele de catifea, fotolii cu picioare sculptate împrăştiate ici-colo. Puţine tablouri, câteva gravuri. Un covor Buhara roşu- închis. Mardaras se-nvârtea dintr-o cameră într-alta, de parcă ar fi fost la el acasă. Aprinse lămpile, lumânările, îi îndemnă să ia loc şi dispăru.

Biblioteca lui Moreas ocupa un perete întreg. Rafturi din podea până la tavan. Un bust al zeiţei Atena ieşea în afară ca un totem, înfipt între fasciculele dicţionarului Littre. Cărţile erau aranjate în ordine alfabetică. Poezie, poezie şi iar poezie. Romane, numai franţuzeşti. Niciun volum de istorie, cel puţin la prima vedere. Filosofie, deloc. Nici literatură engleză, deloc. John se aşezase pe un taburet şi trăgea cărţile una câte una. Le privea aproape cu evlavie înainte de a le aşeza la locul lor.

Dintr-o altă încăpere se auzi vocea lui Mardaras:

– Luaţi loc, luaţi loc, ce doriţi să beţi?

Două teancuri de ziare greceşti erau aşezate pe podea. O a doua bibliotecă, mai mică, cu vitrine de sticlă, lângă intrare. Avea mai ales reviste şi câteva cărţi de drept. Pe perete, o icoană bizantină cu rame argintii. în întuneric şi în umbra morţii… literele erau pe jumătate şterse. Privea icoana şi se întreba cum era posibil ca Moreas să-i laude poezia fără s-o fi citit. Doar dacă primise la timp plicul şi apoi a trebuit să plece în grabă în Grecia fără să apuce să-i scrie. Doar dacă… Exista şi o altă probabilitate. Să fi căzut în mâinile lui Moreas vreuna dintre revistele care-i publicaseră de-a lungul timpului poemele. Era probabil, chiar foarte probabil.

Mardaras i-a servit cu lichior. Era băutura preferată a lui Moreas şi le spuse cum se chema. Culoare portocalie. Sec, gust un pic acrişor, de fruct necopt.

– Sunteţi simbolist? îl întrebă.

De unde până unde răsărise întrebarea asta? N-avea niciun chef să răspundă.

– Nu-mi plac cuvintele care se termină în -ism/-ist, spuse.

Credea că pusese punct discuţiei, însă nu ţinuse cont de Mardaras şi de John, care se aprinse pe dată, ca şi cum s-ar fi aflat în elementul lui. Pentru el simboliştii, la fel ca parnasienii a căror operă o respecta, reprezentau, în plus, ceva care depăşea graniţele artei, ceva pe care îi era greu să-l definească, în orice caz voia să înţeleagă dacă aceste curente literare erau o necesitate, altfel spus dacă apăreau fiindcă societatea înainta şi progresa sau erau simple exerciţii de stil, un soi de estetism, o modă, în ultimă instanţă. în fine, îl interesa să audă neapărat opiniile lui Mardaras asupra acestui subiect.

Cinci minute mai târziu:

– Credeţi în Arta pentru Artă?

Mardaras i se adresă din nou lui.

– Viaţa pentru Artă, răspunse fără să stea prea mult pe gânduri.

Dar Mardaras nu-l mai deranja. Cel puţin nu în clipa aceea. Capul ăsta de oaie jovial părea absolut inofensiv. Mai bău încă două păhărele de lichior. Dispoziţia îi revenise. Ajutase şi alcoolul.

Se ridică să mai caşte gura la bibliotecă. Se întreba dacă va găsi vreo carte a acestui tânăr scriitor Marcel Proust, aşa îl chema, nu? Cel pe care îl susţinea Anatole France. Cunoştea bine opera lui Anatole France, îl aprecia în mod deosebit şi era curios să vadă cum era scrii torul pe care-l promova. Numele celuilalt poet promiţător îl uitase.

Se aplecă şi privi titlurile. îl plictisea să tot caute.

În spatele lui, John cu Mardaras continuau discuţia, îi ajunse la ureche cuvântul Arcă. Se pare că acolo urma să meargă mai târziu Mardaras şi din tonul vocii fratelui său înţelese că subiectul îi aprinsese imaginaţia. „Nimeni nu poate să se apropie“, spunea Mardaras. Se va duce cu un vizitiu de încredere, trimis de cei de la Arcă. Nu auzi continuarea.

Mângâia, trecându-şi degetele peste cărţi, cotoarele prăfuite, literele aurii gravate. Acolo unde se termina biblioteca, salonul se îngusta şi avea un fel de prelungire. O încăpere mai mică, cu tavanul mai jos, înclinat, ca de mansardă, cu o lampă cu gaz care arunca o lumină crudă, cenuşie. Era biroul lui Moreas. Aproape gol, cu un sfeşnic dublu şi un teanc de hârtii nescrise. Călimară, coupe-papier, sugativă, toate stivuite. într-un colţ, vreo zece scrisori aşezate în mănunchi. Şi atunci îl văzu. Plicul cu poemele.

Se apropie grăbit. Citi adresa scrisă de propria-i mână: Monsieur Jean Moreas… Rue… Paris, France. Deasupra adresei cineva notase cu creionul:

Stângăcie în exprimare. Fără meşteşug

Cu creion roşu. I s-a părut că-şi amintea clipa, exact clipa înainte de a pleca spre poşta franceză din Alexandria, era o zi călduroasă, exagerat de călduroasă pentru acel anotimp, mâna i se lipea. Pătase primul plic şi-l rupsese. Acesta era al doilea. Şi-şi amintea ce se întâmplase mai înainte, fiindcă, neştiind ce poeme să-i trimită lui Moreas, schimbase conţinutul de mai multe ori, nehotărât până la capăt.

Împinse plicul cu degetul, dintr-un anumit motiv nu putea să-l ia în mâini.

Poemele lui erau înăuntru.

Se-ntoarse în salon. Mardaras aruncase o întrebare surprinzătoare şi-acum îi privea pe amândoi cu ochii larg deschişi. John e momeala numărul unu, eu momeala a doua, se gândi. Nu auzise întrebarea. Tot ce dorea era să-l ia pe fratele său deoparte, să-i spună despre însemnarea lui Moreas.

Simbolisme, romantisme, parnasianisme. Discuţia se-nvârtea ca un şarpe în jurul aceloraşi lucruri, se-ncovriga, se-ntindea, iar se-nteţea, John, eliberat de timiditatea obişnuită, umbla în sus şi-n jos prin încăpere, gesticulând şi spunând:

– Dar, dacă acceptăm una, suntem obligaţi s-o acceptăm şi pe cealaltă.

Una-i una, alta-i alta. Care-i una şi care-i cealaltă? Stângăcie în exprimare. Fără meşteşug. Simţea o apăsare în piept. Trebuia să iasă la aer, să umble.

Încă zece minute. Din fericire, Mardaras, cu incapacitatea lui de a se concentra prea mult asupra aceluiaşi subiect, se pregătea de plecare. Se-ndreptau toţi trei spre uşă. Atunci, puţin înainte de a se despărţi, a început acea enervantă discuţie care i-a întârziat încă şi mai mult şi care ar fi fost mai bine să nu fi avut loc, fiindcă a încheiat jalnic seara deja cumplită.

 

(Volum în curs de apariție la Editura Polirom, în Colecția Biblioteca Polirom.)

Traducere din limba greacă de Elena Lazăr