Cînd mă las în voia plă cerii de a visa cu ochii deschiși, mă trezesc adesea așezată undeva în atmosfera anilor ‘20. Era o lume care gusta o libertate nouă, cu Parisul drept centru al boemei, cu întîlniri dese între marii moderni, poeți, romancieri și filosofi. Era deceniul în care Freud își publicase deja o bună parte din opere și hrănea cultura europeană cu idei despre funcționarea psihică, despre accesul la inconștient și despre semnificațiile încifrate ale gesturilor omenești. Mi-a plăcut filmul lui Woody Allen, Midnight in Paris, în care personajul principal, rătăcind prin oraș la miezul nopții, se pomenește purtat înapoi, în chiar anii aceia, printre Fitzgerald, Hemingway și Gertrude Stein. Celor care și-au imaginat măcar o dată o astfel de călătorie le stă la îndemînă una adevărată: memoriile „patroanei“ artei moderne, Peggy Guggenheim, apărute în 2025 la Editura Trei, în traducerea lui Ciprian Șiulea, sub titlul Confesiunile unei dependente de artă. Pornind de la cărțile lui Bernard Berenson, care i-au fost prima călăuză în înțelegerea picturii, Peggy a continuat din punctul exact în care el se oprise, fără să fi știut dinainte că asta avea să facă.
Din aceste pagini răsare o întreagă epocă, văzută dinăuntru, de la masa la care se luau deciziile. Aflăm despre întîlnirea ei cu Constantin Brâncuși, despre prietenia ziditoare cu Marcel Duchamp, care i-a fost sfătuitor, și despre aproape toți artiștii pe care secolul XX ni i-a dăruit. Dar, înainte de a deveni femeia care avea să cumpere cîte un tablou pe zi și să boteze o mișcare întreagă, Peggy a fost un copil nefericit.
Capitolul de deschidere se intitulează cu ironie, „O copilărie de aur“. „Copilăria mea a fost extrem de nefericită: nu am nicio amintire plăcută, de niciun fel“, scrie ea. S-a născut într-o familie de o bogăție și o excentricitate deopotrivă fabuloase. O mătușă soprană cînta game în stația de tramvai și-i îndemna pe cei din jur s-o imite; un unchi își investea averea în haine de blană pe care le dăruia femeilor, altul trăia mîncînd cărbune și avea din pricina asta dinții negri; prin arborele genealogic se iveau, din loc în loc, sinucideri. La vreo zece ani, un accident de călărie în Central Park avea să-i lase o amintire la fel de persistentă. Peste toate, vedem o copilă singuratică, cu o vitrină plină de mobilier în miniatură din argint pe care o ținea mereu încuiată, „și nu permiteam nimănui să se atingă de comorile mele“. Primul inventar al unei vieți întregi de colecționară.
În centrul acestei copilării stătea tatăl, Benjamin Guggenheim. „L-am adorat pe tata pentru că era fascinant și chipeș și pentru că mă iubea“, mărturisește ea, adăugînd imediat: „Dar am suferit foarte mult, deoarece o făcea pe mama nefericită“. El avea un șir nesfîrșit de amante. Totul începuse devreme, iar în casă locuia o infirmieră calificată care trebuia să-i facă masaj la cap, pentru nevralgii, și de care, scrie Peggy, „tata depindea foarte mult (…) din cauza masajului“. Benjamin Guggenheim a murit pe Titanic. Multă vreme după aceea a fost bîntuită de coșmaruri cu Titanicul și a devenit, pentru o perioadă, foarte evlavioasă.
Aici, cred, se leagă firul cel mai adînc al acestei vieți. O fată care și-a adorat tatăl tocmai pentru că era fascinant, chipeș și infidel, un bărbat care depindea de atingerea altor femei și care a sfîrșit teatral, îmbrăcat pentru moarte, a învățat de timpuriu că iubirea și pierderea vin împreună. Nu e de mirare că prima ei mare înflăcărare a fost pentru Rudi, un prieten al tatălui, „un crai tipic“ căruia i-a trimis scrisori în care spunea că „trupul mi-e țintuit pe o cruce de foc“. Peggy a repetat scena paternă de-a lungul întregii vieți: de la Laurence Vail, regele boem al Montparnasse-ului, la poetul John Holms, de la Samuel Beckett la Max Ernst, care avea s-o părăsească pentru Dorothea Tanning. Fiecare era, în felul lui, tatăl care pleacă. Singurul obiect care nu avea s-o abandoneze niciodată era lucrarea de artă.
După moartea tatălui, averea s-a dovedit încurcată, iar familia a trăit cîțiva ani cu sentimentul că sărăcise, deși la majorat Peggy a moștenit o sumă care o făcea independentă. În 1919 a devenit, în sfîrșit, stăpînă pe viața ei. A plecat în Europa, unde a nimerit exact în inima deceniului visat. S-a măritat cu Laurence Vail și a trăit la Paris boema pe care restul lumii avea s-o reconstituie mai tîrziu din filme și din memorii. Abia către sfîrșitul anilor ‘30, îndemnată de o prietenă și descurajată de ideea de a deschide o editură, s-a hotărît să deschidă în schimb o galerie de artă modernă la Londra, Guggenheim Jeune. „La acel moment al existenței mele, practic ignoram toată arta de după impresioniști“, recunoaște ea cu dezarmanta ei sinceritate. Noroc că l-a avut alături pe Marcel Duchamp, pe care Herbert Read îl numea predecesorul suprarealismului. „Nu știu ce m-aș fi făcut fără el. A trebuit să mă educe în întregime“, scrie Peggy; Duchamp a învățat-o deosebirea dintre suprarealism, cubism și artă abstractă și i-a deschis toate ușile.
Prima expoziție ar fi vrut s-o dedice lui Brâncuși, singurul artist modern pe care îl cunoștea deja de șaisprezece ani, dar sculptorul lipsea din Paris, așa că locul i-a fost luat de Cocteau. „Mai întîi a trebuit să mă smulg de lîngă Samuel Beckett, de care eram îngrozitor de îndrăgostită“, scrie ea. Beckett era pe atunci un tînăr irlandez slăbănog, cu ochi verzi și un nas „ca de vultur“, un intelectual cu gîndire abstractă și o pasiune uriașă pentru James Joyce; conversația cu el era anevoioasă, „era nevoie de ore întregi și de multă băutură“ ca să se dezghețe. Nu se putea hotărî dacă să rămînă cu ea sau s-o părăsească. Suferea de crize în care simțea că se sufocă, legate, scrie Peggy, de „o amintire groaznică a vieții în pîntecul mamei sale“. Cu cîțiva ani înainte de a o cunoaște pe Peggy, Beckett urmase la Londra, la clinica Tavistock, o psihanaliză cu Wilfred Bion. Peggy portretizează, așadar, un Beckett ieșit de puțin timp din travaliul analitic, purtînd încă pe chip urmele lui. Tot el i-a dăruit atunci romanul Murphy și un studiu mai vechi despre Proust, „care era excelent“. Și tot el i-a dat cea mai bună lecție despre rostul galeriei pe care tocmai o deschidea: „trebuie să accepți arta vremii tale, pentru că este un fenomen viu“.
Pe Brâncuși avea să-l cunoască în cele din urmă în atelierul lui, de unde a cumpărat Pasărea în spațiu cu patru mii de dolari și, mai tîrziu, o Măiastra. Felul în care Peggy se raporta la sculptură spune enorm despre felul în care iubea în general. Despre primul bronz al lui Arp, pe care îl văzuse turnîndu-se, scrie: „În clipa în care am atins-o, am vrut să fie a mea“. Pentru ea, arta era de la bun început o chestiune de atingere și de posesie, o chestiune de trup înainte de a fi una de teorie. A iubit tablourile așa cum ar fi vrut, poate, să fie iubită.
Lumea pe care o frecventa era pe cît de strălucitoare, pe atît de violentă și de superstițioasă. Prin Yves Tanguy, care arunca prin cafenele bancnote mototolite și cîteodată le dădea foc, a ajuns la un pictor român sărac, Victor Brauner, care se îngrijea de pisica lui Tanguy cît el era plecat. La o petrecere suprarealistă, Brauner, martor nevinovat care încercase să despartă niște bătăuși, și-a pierdut un ochi: spaniolul Óscar Domínguez azvîrlise o sticlă care s-a spart și a ricoșat în el. Vizitîndu-l, Peggy a văzut un autoportret pe care Brauner îl pictase cu un an mai devreme, cu un ochi scos din orbită. „Brauner părea să fi profețit această catastrofă“. Era o lume în care arta mergea înaintea vieții și o anunța.
Tot acolo defilează figuri pe care epoca le-a făcut legendare. Mondrian, celebrul abstracționist olandez, a intrat într-o zi în galerie și, „în loc să vorbească despre artă, m-a întrebat dacă puteam să-i recomand un club de noapte“.
Cînd Europa s-a prăbușit în război, Peggy și-a scos colecția din Franța deghizată în bunuri casnice și a plătit traversarea către America pentru André Breton, pentru Max Ernst și familiile lor. Breton avea să domnească la New York peste coloniile de suprarealiști exilați, cu jocurile și ritualurile lui cu tot.
La New York, în octombrie 1942, Peggy a deschis Art of This Century, o galerie proiectată de Frederick Kiesler care semăna cu orice altceva, numai cu o galerie nu. Serile se umpleau de petreceri. „Tinerii artiști americani, inspirați în mare măsură de artiștii europeni abstracți și suprarealiști care se refugiaseră la New York, au lansat o școală de pictură complet nouă, pe care Robert Coates (…) a numit-o expresionism abstract“. Europa fugise peste ocean și fecundase arta americană.
Pollock a fost marele ei pariu. I-a dat un contract, i-a comandat o murală uriașă pentru holul de la intrare și l-a suportat cu tot cu beții. Pentru murală a stat zile întregi în fața pînzei goale, apoi a pictat-o în cîteva ore . În toiul acestui chin, îmbătîndu-se din sticlele pe care Peggy le ascunsese anume, Pollock s-a dezbrăcat și s-a înfățișat „gol pușcă“ la o petrecere pe care Jean Connolly, care locuia cu ea, o dădea în sufragerie.
Peggy a fost firul viu care a legat Europa prăbușită de arta nouă a Lumii Noi, un fir trecut prin pierderi personale: tatăl înghițit de ocean, bărbații plecați unul după altul, un deceniu de aur spulberat de două războaie. „Arta oglindește epoca ei, astfel că ea trebuia să se schimbe complet, pe măsură ce lumea se schimbă atît de profund și de rapid“, scrie ea aproape de final. Dependența din titlu, moștenită poate de la un tată care depindea de atingerea unei femei, s-a mutat de la bărbați la tablouri și s-a preschimbat, în cele din urmă, într-un act de salvare. La Veneția, în palatul neterminat de pe Canal Grande, colecția și-a găsit în sfîrșit casa, iar fetița care nu lăsa pe nimeni să-i atingă comorile din vitrină a sfîrșit prin a le arăta întregii lumi.
