În Sistemul obiectelor (Le Système des objets, 1968), Jean Baudrillard analizează modul în care obiectele din societate nu mai sunt definite, sau „consumate“, doar prin utilitatea lor practică, ci devin parte dintr-un limbaj și un sistem de semne elaborate; sau, cu alte cuvinte, devin inclusiv simboluri ale statutului social. Pe scurt, obiectele nu mai sunt simple unelte folosite de om, ci formează un sistem coerent, o lume complexă, artificială care ne înconjoară și ne determină comportamentele. Se comportă, deci, ca un limbaj care structurează relațiile sociale; apoi, Baudrillard adaugă, pe lângă valoarea de întrebuințare (la ce folosește obiectul) și valoarea de schimb (cât costă), valoarea de semn (ce „spune“ obiectul despre cel care îl posedă, ce statut social sau identitate afișează). Obiectele din jurul nostru sunt o oglindă a unui statut social mai mult decât ne dăm noi seama.
Această mutație a obiectului din sfera utilului în cea, mai largă, a semnului și a simbolului se leagă firesc și de lumea medicală, dar și de cea a artelor plastice – și astfel ajungem ușor la întrebarea cum se reflectă universul medical în pictură și în ce fel putem, prin observație și analiză, să înțelegem mai multe despre acele vremuri? Obiectele medicale sunt, și ele, semne ale autorității, ale cunoașterii, dar și ale unei ierarhii sociale specifice. În celebra Lecție de Anatomie a lui Rembrandt, avem bisturiul și cartea (care se pare că este tratatul de anatomie al lui Vesalius) – semne ale puterii și științei, dar și ale statutului social special al medicului în epocă; pacientul (cadavrul) devine obiect de studiu, chiar dacă este elementul central al tabloului.
În istoria culturii vizuale europene, imaginea nu a funcționat doar ca o oglindire pasivă a realității înconjurătoare. Obiectele care populează pânzele, frescele sau manuscrisele iluminate (despre care am vorbit nu de mult în mini-conferința despre cartea ilustrată de la Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor) nu au fost doar decor sau exercițiu tehnic. Din contră, ele au alcătuit un joc complex de indicii pe care privitorul din epocile trecute îl descifra cu ușurință pentru că aparținea acelui prezent. Într-o perioadă în care nivelul de alfabetizare era scăzut, competența vizuală era esențială în descifrarea sensurilor, iar un obiect pictat devenea un concept, un cod.
Fie că vorbim despre pictura Evului Mediu, concentrată aproape exclusiv pe lucrări religioase, fie despre transformarea umanistă și antropocentrică a Renașterii, natura moartă și accesoriile din portrete au tradus în plan vizual realitățile sociale, filosofice și științifice ale Europei de atunci. De la elementele primordiale cu încărcătură simbolică universală, cum ar fi fructele, craniul sau florile, iconografia picturală a evoluat către obiecte inovatoare și care au schimbat destine (ochelarii, de exemplu). Pentru a înțelege semnificația mai profundă a unor accesorii precum ochelarii sau conurile auditive, este necesar să ne amintim terenul pe care s-a clădit noțiunea de simbol arta europeană. De pildă, realismul picturii medievale nu era unul anatomic corect sau fotografic, ci un „realism mistic“, iar obiectele cotidiene erau învestite cu funcții alegorice. (Hall J, Dictionary of subjects and symbols in art, 2018).
În nenumăratele versiuni ale Buneivestiri, prezența unui crin alb într-o vază de sticlă transparentă reprezenta puritatea imaculată a Fecioarei Maria, sticla fiind simbolul virginității prin care lumina divină trece fără a o sparge. În mod similar, un măr plasat pe marginea unei ferestre în apropierea Pruncului Iisus amintea reflex de păcatul originar, dar și de rolul unui mântuitor. Aparent, nimic nu era lăsat la voia întâmplării; masa de scris a unui călugăr, numărul de lumânări dintr-un sfeșnic sau o carte erau simboluri teologice cunoscute și folosite ca atare.
Renașterea repune omul în centru, iar redescoperirea textelor antice stimulează un interes mare pentru științele naturii, matematică, geografie și optică. Arta nu mai refuză lumea materială, ci o celebrează. Dar Renașterea nu abandonează simbolul, ci, dimpotrivă, îl reconfigurează. Obiectele devin semne și simboluri ale identității umane, ale inteligenței și curiozității (vezi Geograful lui Vermeer) și ale poziției socio-economice. Un exemplu foarte cunoscut al acestei tranziții este celebra lucrare a lui Jan van Eyck Portretul soților Arnolfini (1434). Aici, realismul flamand duce detaliile la perfecțiune: candelabrul cu o lumânare, sandalele de lemn de pe podea, oglinda convexă de pe peretele din spate (cu detalii milimetrice în ramă) și blănurile scumpe sunt pictate impecabil. Fiecare dintre aceste obiecte păstrează cel puțin o dublă semnificație: bogăție și simbol (de exemplu, câinele simbolizează fidelitatea conjugală).
În Renașterea italiană și cea nordică, birourile savanților încep să fie inundate de un tip complet nou de obiecte: globuri pământești, busole, astrolabi, cadrane solare, manuscrise felurite. Aceste obiecte nu mai simbolizează doar dogme divine, ci capacitatea rațiunii umane de a măsura, cartografia, analiza și stăpâni realitatea înconjurătoare.
Invenția ochelarilor reprezintă unul dintre cele mai importante momente ale tehnologiei medievale. Apăruți în Nordul Italiei (cel mai probabil în zona Pisa-Florența-Veneția) spre sfârșitul secolului al XIII-lea (în jurul anului 1286), ochelarii au rezolvat o problemă majoră: degradarea naturală a vederii odată cu înaintarea în vârstă. Într-o cultură în care manuscrisele erau rare și copiate manual, pierderea acuității vizuale însemna adesea sfârșitul carierei unui savant, copist sau teolog. Introducerea lentilelor biconvexe din sticlă sau cristal de Murano, fixate în rame rudimentare de os, corn, lemn sau piele și unite printr-un nit (ochelari cu nit), a prelungit viața intelectuală a Europei.
Artiștii plastici au remarcat imediat potențialul vizual și simbolic al acestui nou obiect. Prima reprezentare certă a ochelarilor în istoria artei apare în anul 1352, în fresca realizată de Tommaso da Modena în sala capitulară a mănăstirii San Niccolò din Treviso. Pictorul îl înfățișează pe cardinalul Hugh de Saint-Cher lucrând la biroul său cu o pereche de ochelari cu nit pe nas. Este remarcabil faptul că acest cardinal murise cu aproape un secol înainte de inventarea dispozitivului; artistul folosește anacronismul tocmai pentru a sublinia statutul de mare învățat al personajului, asociind ochelarii cu erudiția și ordinea dominicană, recunoscută pe atunci ca promotoare a științelor.
În arta Renașterii și a Barocului, ochelarii devin un atribut vizual standard pentru anumiți sfinți și savanți. Cel mai frecvent asociat cu acest obiect este Sfântul Ieronim, patronul traducătorilor și cel care a oferit versiunea latină a Bibliei (Vulgata). În reprezentările semnate de artiști precum Domenico Ghirlandaio (1480) sau Joos Van Cleve, Sfântul Ieronim este adesea înfățișat în chilia sa, înconjurat de cărți masive. Ochelarii apar fie așezați direct pe nas, fie pe masă sau pe paginile unui manuscris deschis. În portretele ulterioare de clerici, juriști, medici sau notari (cum ar fi lucrările lui Quentin Matsys sau ale altor maeștri flamanzi), ochelarii denotă o poziție socială înaltă, iar în Spania secolului al XVI-lea și al XVII-lea, purtarea ochelarilor mari și scumpi a devenit chiar un simbol de statut, asociat cu noblețea și distincția intelectuală.
În paralel cu această linie, se dezvoltă și o altă tendință ce folosește ochelarii ca instrument de satiră socială, moralizatoare și religioasă. Această turnură este mai vizibilă în pictura din Țările de Jos, la maeștri ai grotescului și ai satirei morale precum același Quentin Matsys (The tax collectors), Hieronymus Bosch, Pieter Bruegel cel Bătrân sau Marinus van Reymerswaele. Când ochelarii sunt plasați pe nasul unor personaje laice în scene de gen (piețe, taverne, birouri de cămătari), înțelesul lor se inversează radical: ochelarii sugerează o atenție obsesivă acordată detaliilor pământești și meschine (numărarea banilor, falsificarea actelor), care a fost numită miopie spirituală. Există proverbe vechi olandeze reflectate în pictură care spun că ochelarii sunt inutili dacă persoana refuză cu încăpățânare să vadă adevărul. În scenele cu vrăjitori, șarlatani sau falși medici (cum ar fi Magicianul/The Conjurer al lui Hieronymus Bosch, 1502), escrocul folosește adesea ochelari pentru a impresiona mulțimea naivă, mimând o falsă autoritate științifică pentru a-și ascunde trucurile.
Dacă ochelarii au fost asimilați rapid de retorica vizuală datorită legăturii lor grafice imediate cu zona ochilor și a privirii, conurile auditive (cunoscute istoric și sub denumirea de trompete pentru ureche sau pâlnii acustice) au avut o apariție mult mai târzie și mai discretă în istoria picturii europene.
Primele dispozitive mecanice de amplificare a sunetului destinate persoanelor cu hipoacuzie au început să fie fabricate abia în secolul al XVII-lea, cunoscând o răspândire mai largă în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, odată cu ateliere celebre precum cel al lui Frederick Rein Ltd. din Londra. Spre deosebire de ochelari, care puteau fi purtați cu o anumită mândrie aristocratică sau academică, surzenia a fost privită mult timp în istoria europeană ca o dizabilitate profund izolatoare, o barieră care rupea individul de comunitate, de cuvântul vorbit și de muzică. Atunci când un pictor alege să își reprezinte modelul ținând în mână sau la ureche un con auditiv, gestul capătă o încărcătură specială, dinamică, pentru că spre deosebire de ochelari, care pot sta pasivi pe masă ca un simbol static, conul auditiv este aproape întotdeauna reprezentat în plină acțiune – ascultând. Un caz faimos în istoria artei este cel al pictorului englez Sir Joshua Reynolds (1723–1792). Figură centrală a academismului britanic, a început să își piardă auzul la o vârstă relativ tânără. În faimosul său Autoportret (as a Deaf Man), el nu s-a sfiit să se picteze într-o ipostază onestă: cu mâna ridicată la ureche, gest tipic al hipoacuzicilor. Conul auditiv devine, în pictură, un simbol al rezistenței omului împotriva izolării induse de boală, iar personajele par că refuză să fie simple „obiecte“, pasive, în încăperi. În compozițiile mai complexe sau în portretele de grup din secolul al XIX-lea, conul auditiv capătă uneori încărcătură melancolică, alteori caricaturală. Obiectul se transformă într-o metaforă vizuală a tăcerii, dar și în satiră (vezi Dr Johnson Last Days, gravură victoriană, sau gravurile satirice ale lui Robert Sayer).
O altă perspectivă ar fi aceea a influenței acestor dizabilități, necorectate timp de secole, asupra artei, în speță asupra picturilor celor afectați. Un caz celebru este cel al lui Monet care suferea de cataractă severă și care, după operație, înainte de înlocuirea cristalinului, vedea doar valuri de lumină albastră, strălucitoare. Cazul lui este foarte bine documentat, din corespondența personală, și se reflectă vizibil în coloristica tablourilor sale, dar și în detalii (modificări și contorsionări recunoscute chiar de el). Un alt caz celebru este cel al surzeniei lui Beethoven care folosea aceste conuri auditive, dar și vibrațiile pentru a-și crea muzica.
Tema obiectelor ca simbol în general, dar și ca semn în pictură precum și legătura lor cu boala este extrem de complexă. Fiecare obiect în parte, de la cele pomenite mai sus la evantai, baston, carte, ceas ș.a.m.d. poate să aibă un rol decorativ, dar și de simbol ascuns ori de obiect medical al vremii, astfel încât descifrarea devine o adevărată aventură detectivistică. Rândurile de față sunt o primă secvență dintr-o serie la care lucrez.
