Critica criticii pure
Haideți să ne imaginăm că G. Călinescu nu ar fi existat, că Maiorescu nu s-a ocupat decât de studiile lui de hipnoză și că toată critica estetizantă de până la noi s-a pierdut într-un pliu al istoriei, undeva între Periprava și baricada de la Intercontinental. În această minunată ucronie, se pune firesc întrebarea: cum s-ar fi dezvoltat literatura autohtonă fără critica ei? Cine ne-ar mai fi arătat cheia de boltă, cine ar mai fi măsurat unghiul artistic al unei operei? Mai știa cititorul să îngenuncheze la icoana numită Orbitor fără critica de întâmpinare și fără exagerările ei? Răspunsul literaturii germane ne este, poate, cel mai la îndemână. Până la Nietzsche și mult după el, literatura germană nu a avut niciun critic specializat, nici măcar Herder, nici Goethe, nici Schiller nu au fost sanctificați pentru scrierile lor critice. Altfel spus, cine a auzit de Baumgartner, de Julian Schmidt, Lindau sau Kürnberger, criticii specializați care au mărturisit deschis că nu sunt interesați de o istorie a literaturii germane, nici măcar de un panoptic al curentelor literare și că tot ce vor ei să îi ofere cititorului german sunt doar note de lectură, niște „spuneri din inimă“, cum își intitulează Ferdinand Kürnberger critica lui din Literarische Herzenssachen (1877). Așadar, nu critica academică a făcut din Hölderlin un reper și din poezia lui o sinonimie a genialității (instituția poetului național neexistând în Germania!), ci însăși lectura poezia lui, poetul filosof fiind descoperit de critică mult după ce el era deja germanul „cel mai german dintre germani“. E drept, au contribuit la notorietatea lui și câțiva confrați, Rilke și Heidegger, îndeosebi, care au poposit la umbra poeziei lui Hölderlin și au păstrat vie amintirea autorului ei în memoria poporului german. Așadar, nu istoria critică, nici măcar eseul critic, ci exercițiul de admirație sculptează memoria timpului și transformă autorii în statui…
Da, avem nevoie de statui! Căci, chiar căzute și cu pământ în gură, statuile rămân forme de expansiune ale imperialismului metafizic, zâmbetul hieroglific de pe chipul lor fiind temei și motivație pentru devenirea unui popor. Mai mult, proximitatea statuilor, spune Schopenhauer în celebra lui carte de reflecții literar-filosofice, încă netradusă integral la noi: Parerga und Paralipomena (Adăugiri și omisiuni, 1851), poate feri arta de gustul comun, de aserivirea ei de către „încântătoarea légèreté (die liebenswurdige légèreté)“ promovată de autorii mediocrii, animați doar de „încrederea stupidă că viața ar fi însăși scopul artei“1. Când, de fapt, sentimentul morții, spune filosoful german, este condiția de necesitate a opere. Acesta ne asigură că arta nu e o marfă perisabilă a plăcerii și modei, ci ghidul pregătirii omului pentru eternitate.
Aud tot mai des întrebarea: Dar cum să alegem noi, profanii, poezia bună de poezia bună de pus pe muzica manelelor, acum, când vacarmul nonvalorii este tot mai asurzitor? Îl las din nou pe Schopenhauer să răspundă. În primul rând, trebuie să învățăm „arta de a nu citi (die Kunst nicht zu lesen)“2 ce citesc toți ceilalți. Este arta care „constă în a nu pierde vremea cu ceea ce preocupă dintotdeauna publicul larg“. Căci gustul comun a fost și rămâne sedus nu de capodopere, ci de „cărțile proaste“, de cărțile care „nu sunt decât o otravă intelectuală și distrug spiritul (schlechte Bücher sind intellektuelles Gift; sie verderben den Geist)“3. Din perspectiva generațiilor literare, echivalentul acestui gust comun nu poate fi decât încă o „generatio aequivoca“4, cum spune același Schopenhauer.
Un ghid pentru cititorul profesionist
La dilema: Cum să recunoști o carte bună?, Schopenhauer a dat un răspuns care, dacă ar fi făcut prozeliți, ar fi schimbat percepția criticii literare asupra propriei rațiuni de a fi. Faptul că acest lucru nu s-a întâmplat este doar neșansa filosofului de a nu-l fi avut alături decât pe Nietzsche, discipolul său solitar, care dacă nu a putut ridica singur baricade în jurul conceptului de kontemplativ Literatur inventat de Schopenhauer, măcar a încercat să îl apere la baionetă de asaltul estetismului guraliv, precupeț și servil, bun să reflecte doar decandența lumii sleite de orice originalitate.
Într-un eseu din aceleași Adăugiri și omisiuni, Schopenhauer propune o revoluție în abordarea critică a textului literar. În locul frumosului artificial și a măsurării lui subiectve, el cere ca obiectul criticii să fie transferat înspre gândirea perenă. În locul textului, să fie cercetat autorul și ideile lui, singurele care rămân imolate la temelia unei culturi. Deconspirarea literaturii ca un canon gnoseologic, iată răzvrătirea filosofiei împotriva teoriei pseudo-kantiene de autonomie a textului literar, cea care a generat despotismul esteticii, împământenit azi sub numele de critică literară. Din perspectiva acestui unghi de vedere, autorii ar fi mai ușor de catalogat, neexistând, cum spune Schopenhauer pe tonul unei mlădioase batjocuri, decât trei categorii de creatori: „În primul rând cei care scriu fără a gândi. Scriu din memorie, din amintiri tulburi ori chiar de-a dreptul după cărțile altora. Aceasta este clasa cea mai numeroasă. În al doilea rând, sunt cei ce gândesc în timp ce scriu. Ei gândesc pentru a pune pe hârtie. Caz foarte frecvent. În al treilea rând, sunt cei care au gândit înainte să apuce să se aplece asupra foii de scris. Aceștia nu scriu decât pentru că au gândit. Caz rar.“ Din această ultimă categorie face parte casta celor care „reflectează asupra lucrului în sine“, autori de geniu pe care îi recunoști după inconfundabila lor alură filosofică, părând interesați mai mult de „ramurile înalte ale literaturii și nu de tratatele asupra distilării rachiului… Numai printre ei se găsesc numele nepieritoare“ ale marii literaturi5.
Celor care ar putea crede că Schopenhauer este benjaminul acestei revolte, totuși marginale, din critica literară, le amintim de anticii care au spus că înțelepciunea trebuie căutată și pusă în definiția bunului autor. Pe unde s-o fi pierdut, cine a uitat apoftegma lui Horatius, cel din Ars poetica (309), care spunea: „Scribendi recte sapere est et principium et fons (Înțelepciunea este cu adevărat principiul și izvorul scrierii).“?
E necesar ca din când în când să apară în peisajul literaturii un Schopenhauer, sau măcar un filosof neatins de mistica esteticului și să atragă atenția pe ton de flagelație că sub verbozități fără cap și fără coadă grafomania s-a substituit literaturii, iar din omniprezența spiritului nu a mai rămas decât câteva pilde alese. Este exact mesajul pe care unul din admiratorii lui Schopenhauer, filosoful Eminescu, îl transmitea criticilor săi: „Critici voi, cu flori deșarte,/ Care roade n-ați adus/ E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus“…
Geniul în timpul său
Să lăsăm critica impresionistă în turnul ei de fildeș și cu misia ei de a trans-figura opera literară până la o digerabilă plăcere estetică și să identificăm gândirea auctorială, cea care trans-cende textul și iluminează natura interioară a „lucrului în sine“. Pornit printre florile de stil ale eternității, cititorul va găsi în locul tropilor, filosofeme, în locul curentelor literare, adevărul etern, cel care a stârnit mereu devoțiunea autorului de geniu. Căci tot Schopenhauer dixit, „stilul își trage frumusețea din gândire, pe când la acești pretinși gânditori, textele se cer înfrumusețate de stil… Din această cauză, simplitatea a fost mereu atributul nu doar al adevărului, ci chiar al geniului“6.
Profilul geniului, iată preocuparea unei altfel de critici, pe care noi o numim hermeneutica geniului. Căci mereu geniul a fost și trebue să fie, în accepțiunea lui Schopenhauer, măsura tuturor lucrurilor, întruparea cea mai exactă a celei mai pure și autentice contemplații: „Doar prin pura contemplație… pot fi înțelese ideile; iar natura geniului stă în preeminența acestei capacități de a contempla.“7. Atributele după care recunoaștem geniul ar fi, așadar, simplitatea și predispoziția lui contemplativă, care, însumate, dau ordinea interioară a marilor opere. Vorbim întâi de ființa ca operă, de desâvârșirea ei, și abia apoi de contemplarea textului. Cea dintâi este o contemplare care nu se diferențiază prea mult, cum spune Schopenhauer, urmându-l aici pe ocultistul Agrippa von Nettesheim, de melancolia saturniană a alchimiștilor. Dacă în alchimie operatorul evada într-o metarealitate simbolică, melancolia din fața foii de scris aduce în fața ochilor aceeași realitate arhetipală, pregătind evadarea ființei de sub dictatul voinței și având genialitatea ca punct de reper al plenitudinii textului. Alte două căi de evadăre de sub dictatul lui Wille ar fi, în enumerarea lui Schopenhauer, asceza și moartea. Vorbim, desigur, de „moartea fără de care nu ar exista aproape nicio filosofie“8, de moartea care deschide orizont privirii și înalță perspectiva autorului cantonat în contemplarea vieții.
Sub numele de literatură, critica impresionistă a înghesuit „tot ceea ce scrie omul comun și dă impresia unei reproduceri după un maestru“9. De o parte, așadar, pardigmaticul și escatologicul, de alta, epigonismul și „Măști râzânde, puse bine pe-un caracter inimic“, cum metaforic atenționează Eminescu. Această dihotomie, amplificată de sindromul romantic, a dus problematica geniului până sub nasul cunoscătorului Nietzsche, care a declarat cu emfază: „geniul meu este în nările mele“.
Poate că revolta geniilor, la care a chemat și Nietzsche și Schopenhauer, și la care s-a înrolat și Eminescu, trebuie pornită periodic. Ea este înainte de toate revolta spiritelor nemulțumite de lumea scundă a criticii estetizante, a istoriilor literare precupețe, cărora le reproșăm că au golit de sens conceptul de Kunstreligion, de artă ca religie, deplasând centrul de greutate al întregii creații înspre o cântărire a superficialului și uitând mereu că nu cuvântul ne vorbește, ci autorul său. Dar nu este, oare, această mistică a superficialului chiar criza literaturii (post)moderne? O literatură despre care Hegel atrăgea atenția încă din Prelegeri că va fi „perimată tocmai fiindcă se va autodepăși, încetând astfel să mai fie necesitatea supremă a spiritului“.
Arta ca un canon al genialității
Dacă în filosofie, Schopenhauer a avut un singur discipol, pe adoratorul Nietzsche, cel din Schopenhauer als Erzieher, în literatură, el a avut numeroși admiratori. Bryan Magee îi enumeră în Schopenhauer’s Influence on Creative Writers (Oxford, 1997)10, arătând că a existat un adevărat sindrom Schopenhauer în literatura universală, caracterizat prin admirația reținută, un fel de „autonomie independentă“ cum o numește Magee, a autorilor care au citit Die Welt als Wille, dar „au uitat“ să spună de unde provin ideile pe care le-au inspirat. Exemple sunt Wagner, Zola, Borges, Rilke, Pirandello, Beckett etc. Lungul șir de nume se cere actualizat, spunem noi, cu Eminescu și cu Cioran. De exemplu, contemplativul de pe coasta Boacii nu face decât să adâncească dihotomia schopenhaueriană dintre extincția ca libidou al spiritului și atracția cărnii de a fi.
Schopenhauer a adus în gândirea europeană o înțelegere fenomenologică a Nirvanei budiste, această conștiință a morții fiind vizitată și de Heidegger, cel din Was ist Metaphysik (1929). În Welt als Wille, Schopenhauer încercase o explicație a dorului de moarte al romanticilor, experimentat de tânărul Werther și de toți admiratorii lui. Îi spun dor ca o amintire a poemei lui Goethe, Selige Sehnsucht (Dor binecuvântat), din vol. West-östlicher Divan (1819), acolo unde găsim într-un catren concentrată toată metafizica morții: „Atâta timp cât nu vei ști / Aceasta: mori ca să devii!,/ Doar un străin noros vei fi/ Ce rătăcește printre vii.“ (Und so lang du das nicht hast,/ Dieses: Stirb und werde!/ Bist du nur ein trüber Gast/ Auf der dunklen Erde – trad. aut.).
Prin Schopenhauer, nostalgia neființei a dat o nouă perspectivă existenței, care altfel ar fi rămas, cum o spune Cioran, „un alt plagiat“. Mutatis mutandis, o operă de artă devine și ea un alt plagiat după viață fără acest „dor de moarte“ care deschide o altă perspectivă, dinspre neființă, actului creator. Căci, fără cuvântul care poate converti neantul în lume și lumea în neant, dimensiunea implacabilă a nimicului nu ni s-ar fi revelat ca o perspectivă tragică asupra vieții, singura capabilă să ridice ființa auctorială la conștiința genialității.
Ce s-ar întâmpla dacă toți autorii și-ar deschide gândul înspre luciditatea hermeneutică a neființei? În primul rând, ar dispărea din literatură subiectele facile, cărțile care, copiind realitatea, fac din ea un continuu foileton. Ar dispărea și cititorul mediocru, cel sedus doar de „încântătoarea légèreté“ pe care o blama Schopenhauer. Ce ar mai rămâne pe rafturile bibliotecilor? Ar mai rămâne literatura care contează, cea care caută în oglindirea de cleștar a ființei „cheia adâncurilor“, făcând din artă o fons juventutis și din istoria literaturii o invitație la (h)ermetizarea marelui mister. Și cred că omului care nu e ancorat în plăcere și nu e rătăcit în realitatea imediată, i-ar fi suficient. l
___________________________________________________________________
1 cf. A. Schopenhauer, Über Schriftstellerei und Stil, în Parerga und Paralipomena. Kleine philosophische Schriften, §295, II Bd., Berlin, 1851, p. 447; fiindcă autorul a corectat această ediție, am colaționat textul cu A. Schopenhauer, Sämntliche Werke, VI, Leipzig, 1874.
2 A. Schopenhauer, Über Lesen und Bücher, în idem, §212, completat cu op. cit., p. 590.
3 cf. idem, §303, completat cu ibidem.
4 cf. Über Schriftstellerei und Stil, în SWS VI, p. 539-540.
5 idem, p. 537.
6 idem, §291, în SWS VI, p. 553.
7 A. Schopenhauer, Die Welt als Wille und Vorstellung, III, 36.
8 idem, II, 463.
9 A. Schopenhauer, Parerga…, §291, în SWS VI, p. 555.
10 tipărită inițial ca un Appendix la monografia The Philosophy of Schopenhauer, Clarendon Press, 1883, p. 379.