Despre izvorul care se află la vreo sută de metri de Peștera Sfântului Andrei, din Dobrogea, tradiția spune că s-a ivit când, însetat, Sfântul Andrei a izbit cu cioma gul într-o stâncă (precum Poseidon în antichitatea greacă). Mai jos de el, pe firul aceluiași râușor, țâșnește din baza unei stânci un alt izvor, care se numește azi Izvorul lui Eminescu, de câtva timp istoric, cel mult de un secol să zi cem. Din străvechime, însă, peștera și izvorul de lângă ea sunt ale Sfântului Andrei. S-a perpetuat pe cale culturală locul eminescian, cel apostolicesc acționând în taină, pentru inițiați (credincioși)… Nu e de crezut să fi fost o substituire intenționată… Actualmente acest izvor este reno vat: apa curge pe două țevi groase de bronz, se prelinge pe un jgheab pietruit (izvorul este abundent) și un zid înalt de câțiva metri ține pământul (sau stânca?) să nu se prăvale. Din zid se ridică un fel de lespede frumos vop sită în albastru, pe care scrie cu litere mari, albe: „În memoria lui Mihail Eminescu./ Să-mi fie somnul lin/ Și co drul aproape./ 1922.“
De mare folos ne-a fost anul inscripționat. Nici una dintre sursele noastre de bibliotecă nu-1 consemna (și toate spuneau că nu se știe de când datează tradiția acestui izvor) – de aceea (și pentru că am lucrat exclusiv în bibliotecă) în cartea noastră din 1995 n-am putut avansa cu investigațiile. Revenind acasă la noi, adică tot la Biblioteca Academiei, nu ne-a fost prea greu să găsim presa dobrogeană a anului 1922 – și, răsfoind-o cu răbdare, relativ repede am descoperit seria de reportaje care urmează și care repun în drepturi un loc de pelerinaj dintre cele mai misterioase.
Iată titlul unui reportaj din ziarul Dobrogea juna care apărea la Constanța: „Grandioasa festivitate de la Cuzgun. Dezvelirea monumentului lui Emines cu. Cununia a 70 de concubini din plasa Traian. Nași sunt prefecțiiși notabilii Constanței. 24 de perechi cununate de Dobrogea jună. Botezul copiilor născuți în luna august. Masa comună“. Pentru că acest reportaj are oare cum importanța unui document, nefiind cunoscut până la noi, vom cita in extenso – încercând, însă, să racordam evenimentele la tema care ne preocupă. Vom vedea că în centru nu se află Eminescu și monumentul care i se inaugurează – ci această campanie de creștinare a concubinilor (suntem, doar, pe terenul Apostolului lui Christos). Este vorba de familii întemeiate de ani de zile, dar fără taina cununiei; funcția socială imediată a locului devine prevalentă. Ar fi, poate, mo mentul să facem observația că acest tip de „festivități“ se putea instaura ca tradițional. Ce e mai bine decât ca în fiecare an, la dată fixă ori când se poate, prefecții și notabilii să adune, lângă Peștera Sfântului Apostol Andrei, familiile necununate și copiii nebotezați – și să repete gestul făcut la 6 septembrie 1922? Avem, deci, dreptul să ne întrebăm dacă în perioada interbelică s-a repetat acest gest, dacă a existat tendința de a permanentiza frumoasele hore din poiană, cu atât mai mult cu cât serbarea s-a sfârșit „prin vizitarea peșterei Sf. Andrei, din inima pădurii, după care, orășeniși săteni ca nuni și fini, s-au despărțit ducând cu dânșii sentimente spre a căror lățire îmbiem tot mai mult pe toți fiii Dobrogei, atât din sate cât și de la orașe“.
Iată o hotărâtă propagan dă pentru asemenea serbări – care, după cum am spus, nu știm dacă s-au repetat. Ar fi de așteptat ca intelectua lii de azi, fiii Dobrogei, tineri sau bătrâni, să ia cuvântul și să ne spună dacă aceste întâlniri la Peștera Sfântului Andrei au mai avut loc, dacă au avut un cadru organizat și un scop exact. Actualmente, această peșteră este amenajată în chip de biserică – una dintre cele mai largi biserici rupestre, după câte cunoaștem – și ceea ce atrage atenția de cum pășești înăuntru este mulțimea de bilete și bilețele împăturite ori chiar mototolite și îndesate în toate crăpăturile posibile și imposibile ale pereților. Sunt, desigur, acatiste și ne întrebăm dacă nu cumva tema generală a lor este cununia. În zilele noastre, în poiana largă din fața Peșterei Sfântului Andrei se ridică o impunătoare catedrală, coborâtă parcă din colindele populare, locul urmând a fi amenajat ca locaș monahal. În scurta noastră vizită aici, n-am avut răgazul decât să ne minunăm atât de frumusețile locurilor cât și de munca încordată a fețelor bisericești dornice să încheie cât mai repede o zi de vară plină. N-a fost cine să ne fie ghid și nu era locul sau timpul să întrerupi din rucadelia zilei harnicul popor în sutane, cu pretenții de turist curios… În fine, personal nu pledăm pentru anchete de teren, documentare în teren etc., rămânând convinși că informația se caută și se găsește în bibliotecă.
Iată referințele directe la Eminescu din acest reportaj. Prima dintre ele: „După cum am anunțat, una din cele mai grandioase serbări a avut loc ieri la Cuzgun. Cu ocazia dezvelirei monumentului ridicat deasupra cișmelei din pădure, în memoria ma relui poet Mihail Eminescu, prin inspi rația directorului acestui ziar și pe urma muncei neobosite a harnicului administrator al plășii Traian, d. Jean Dinu, cu concursul d-lui C. Ionișor, primarul comunei Cuzgun, al polițaiului Gheorghe Chițescu, al d-lor Măgârdici Lliescu, Tănase Hristea etc. Urbea Cuzgun a înscris cu data de duminică 3 septembrie 1922 una din cele mai nemuritoare pagini în istoria Dobrogei, a cărei pildă am fi fericiți să vedem că se repetă pretutindeni la noi, unde morala, cinstea, omenia sunt singura chezășie a demnitățiiși a mândriei dobrogene“. Textul urmează tot astfel, în ritm lăudător. Reținem aceste fraze de atmosferă: „Încă de la intrarea în co mună o veselă ceată de călăreți întâm pină pe oaspeți, agitând batiste, dra pele naționale, și întinzând tradiționa la ploscă din care, după obicei, gustând, închină nuntașiitoți. Întregul sat e ga ta de sărbătoare și în atmosfera aceas ta senină și desfătătoare, dintr-un zgo mot vuitor de sirene, duduit de un uru it prelung și un nor de praf covârșitor, apar în raza dealului deasupra satului automobilele de la Constanța, aducând cu dânsele tot ce orașul are mai distins“.
A doua referință la Eminescu, în acest reportaj despre praf și nunți în co dru: „La ora 10 precis, părintele protoiereu Protopopescu, înconjurat de preoții plășii, oficiază un serviciu divin în fața monumentului, după care placa comemorativă este stropită cu aghiasmă lăsând să zâmbească în soaregenerațiilor ce vin inscripția: ÎN MEMORIA LUI MIHAI EMINESCU/ Să-mi fie somnul lin/ Și codrul aproape…/ 1922“
Cam asta este tot. Mai trebuie spus că în știrile care anticipează această sărbătoare locul este denumit: „lângă satul Cuzgun, în pădurea Eminescu“. Toate aceste știri, și reportajul la care ne-am oprit, fac abstracție de una dintre regulile de aur ale ziaristicii: spun unde, ce, când, cum – dar îl uită pe „de ce“. Inscripția aceasta zâmbește, într-adevăr, în soare generațiilor viitoare, dar zâmbetul pare ascuns. Lucrurile par construite de așa natură încât să aibă aspectul unei lecturi ontologice a operei lui Eminescu: o nuntă în codru, în sensul poemului Călin, „inspirată“ de un ziarist, director de ziar, poate să fie însoțită de vernisarea unui monu ment „în memoria lui Mihail Emines cu“. Așa cum, derulând invers ideile, un monument pentru Eminescu, într-un codru, lângă un izvor – poate fi… vernisat cu o nuntă în codru în sensul po emului Călin. Acest „palindrom“ (dus-întors) teoretic nu poate fi desfi ințat decât cu un plus de informație. Trebuie, mai întâi de toate, răsfoită toată presa dobrogeană a momentului (sunt enorm de multe titluri).
Trebuie citite cărțile lui Constantin Sarry, directorul Dobrogei june și cel care a inspirat această sărbătoare. Dl. Corneliu Leu, pe care-l consultam prietenește în anii mai vechi, îmi vorbea despre el ca despre o personalitate dobrogeană marcantă, dându-mi chiar de înțeles că există o arhivă a lui, dar nu știe unde s-ar putea afla. Dacă are proprieta tea termenilor în limba română, când zice „în memoria lui Mihail Eminescu“ – trebuie să înțeleagă o memorie concretă, o prezență vie a poetului aici – nu ceva abstract.
Interesant este – și dăm această informație celor dornici să ne urmeze în biblioteci – că una din tre cărțile acestui Constantin Sarry este scoasă în anul 1916, la, atenție vă rog: „Societatea Mihail Eminescu“ din… Hârșova. Așadar, la Hârșova, în 1916, exista un grup care a întemeiat o societate cu numele lui Eminescu! Am arătat, în altă parte, că Eminescu a fost la mare în 1882 și s-a plimbat prin Dobrogea, la ziarul Timpul ajungând, desigur din partea lui, câteva știri și corespondențe de pe aici. Iată ști rea despre crima din valea Cișmelei, publicată în Timpul, la 11 iulie 1882.Reluăm numai localizarea: „La 29 iunie, în circumscripția comunei Sarai, la capă tul văii numită Cișmeaua, într-un ogor cu mei al turcului Musa Isa…“ Localitatea Sarai este chiar lângă Hârșova, unde aflăm de existența unui grup eminescian în 1916….
În fond chestiunea revine la ceea ce aș numi „atitudinea Eminescu“. Toa te acestea sunt chestiuni care țin de is toria locală. Eu nu-mi închipui că la Hârșova, localitate înfloritoare, ori la Ion Corvin (fostul Cuzgun), pe unde am văzut că geme pământul de floarea-soarelui, nu sunt profesori de limba româ nă, istorici, preoți – fii ai Dobrogei, ti neri sau bătrâni – și că dânșii nu și-au pus niciodată întrebarea lipsă din re portajul de mai sus: „de ce?“. Nu-mi închipui că istoricii și arheologii dobro geni sunt total neutri față de Eminescu și posibila lui prezență în Dobrogea. Până acum, înainte de a ieși acest vo lum de corespondență, drumul poetu lui la mare era privit ca o curiozitate – bazându-se pe o scrisoare cu datare sus pectă. Acum, cu acest volum, avem vreo zece referiri la acest drum, nu mai este cazul să ne îndoim că el a fost fă cut. În fine, ultimul nostru argument înainte de a începe „marea hibernare“ în bibliotecă: de la 1882 la 1922 sunt numai 40 de ani (care devin aproape 30 dacă socotim de la moartea poetu lui, care a fost un eveniment național). Este vorba de o generație: amintirile se păstrează încă vii în acest spațiu tem poral. Este mai mult decât posibil ca Eminescu să fi vizitat Peștera Sfântu lui Apostol Andrei, să fi stat de vorbă cu vreun călugăr de aici ori cu vreun prieten. Este mai mult ca sigur că el a venit și la Adamclisi, unde veneau atâția intelectuali români ca să vadă ru inele Dobrogei de curând alipită la pa tria mumă. Este mai mult ca sigur că el călătorea pe Dunăre, în sus și în jos, pentru că în articolele sale de ziar din toamna lui 1882 amintește de mai multe ori de necesitatea unui pod peste flu viu și se întreabă unde va fi amplasat. Se vede că la Hârșova era un vad po sibil: la Cuzgan era un altul. La Cernavodă va alege locul Anghel Saligny, peste câțiva ani. Numai „podul“ nostru până la Cișmeaua lui Eminescu nu are, încă, arhitect.