O femeie din București, epuizată de muncă, se pregătește să petreacă o săptămână de vacanță la părinți, într-un oraș aflat la sute de kilometri depărtare. Ultima vară în Palatul de iarnă este povestea acestei săptămâni mult-așteptate, care se dezvăluie treptat ca o „invitație nebunească la ceai”. Bucuria revederii face loc unei tristeți progresive, pe măsură ce vechi tensiuni, conflicte și relații complicate ies la iveală, iar atmosfera din toiul verii devine tot mai irespirabilă.
Istorie de familie care își urmărește personajele din primii ani de comunism până în prezent, spusă din cioburi ale prezentului și ale memoriei ce se unesc caleidoscopic, rotindu-se în jurul unui loc ce supraviețuiește generațiilor, o grădină, cartea vorbește despre distanțe și vinovății, despre tăceri și secrete ținute cu anii, despre absurdul vârstelor noastre și despre cum ceea ce posedăm poate ajunge să ne posede. În miezul miezului, lângă inventarul locurilor, oamenilor și faptelor ce sunt inevitabil erodate și înghițite de timp, stă teama de a nu pierde ceea ce nu e încă pierdut, precum și încercarea de a salva ceea ce nu se poate salva.
Ultima vară în Palatul de iarnă, cel mai amplu roman al Veronicăi D. Niculescu, este o mărturie despre puterea cuvântului, această unealtă ce rănește și vindecă, și despre nevoia artistului de a cânta – și de a fi auzit. (Editura)
Toată vara trecută am visat la Sfânta Septembrie, lucram la o traducere grea, o frumusețe interminabilă, era imposibil de plecat fie și numai câteva zile, țineam ritmul, trăgeam tare cu gândul că în septembrie mă voi putea opri din goană și-atunci, exact când avea să fie vremea mai blândă, în anotimpul meu preferat, urma să fiu și eu în sfârșit liberă. Aveam pe birou, în colțul din stânga, un carnețel în care îmi scrisesem, ca o promisiune, lista intitulată „Sfânta Septembrie“. Tot ce-mi poftea inima să fac, după atâtea amânări, renunțări. Nu mai avusesem vacanță de foarte mult timp. De ani de zile, banii câștigați dintr-o traducere mă ajută să trăiesc exact cât să traduc cartea următoare. Imposibil de oprit. Imposibil de trăit între ele – doar în ele, fără încetare, mereu.
Apoi venise luna septembrie, predasem, dar iarăși apăruse ceva ce nu putea fi evitat, toată lumea revenise odihnită la muncă, editori drăguți și necunoscuți îmi ofereau insistent de tradus, primisem un premiu național pentru o traducere la care lucrasem îndrăgostită până peste urechi în ultimii doi ani, trăisem în ea ca într-o legătură intimă de care depindea și pe care se sprijinea viața mea, și deodată bruma de liniște se făcuse praf, acum toată lumea mă credea traducătoare pe bune, drept urmare mi se ofereau te miri ce aiureli de tradus, cărți pe care eu nu le-aș fi ales în librărie ca să le citesc și-n care acum se presupunea că ar fi trebuit să mă mut pentru câte două, trei, șase luni, totul avea un iz oficial extrem de neplăcut și de fals, mincinos de-a dreptul, mă simțeam presată, sâcâită, mai ales când acești editori mă sunau în loc să îmi scrie, îmi găseam greu cuvintele pentru refuz, de parcă fără o mână ruptă nu se putea refuza, ce era să le spun acestor străini, că eu sunt doar un om care scrie și care deodată nu-și mai găsește locul să scrie? Și-apoi, trebuia să trăiesc din ceva. Așa că, până să mă dumiresc eu ce se întâmplă, am zis iarăși da, Sfânta Septembrie s-a speriat de brutalitatea gestului meu, altceva ne vorbiserăm, mi-a întors spatele și s-a lăsat dusă cu roaba cine știe unde, departe de mine, cu toată lumina ei calmă, cu tot cu grămezile ei de frunze și castane din parcuri.
Mai târziu, autobiografia starului rock mă ținuse ocupată peste iarnă, iarna mai fusese și așa cum fusese, nu mă putusem opri din tradus nici măcar în săptămânile petrecute aici, în casa părinților, facturile din lunile reci sunt așa de mari – însă e drept că aveam și mare nevoie atunci să lucrez, ca să nu mă mai gândesc la lucrurile din realitatea imediată care mă destabilizau foarte tare. După aceea mă temusem să mă opresc ca să nu cad, știu foarte bine ce se întâmplă când te dai jos brusc din roată, riști să te prăbușești, așa c-am lucrat în continuare în ritmul acela, traducând, traducând, doar cu după-amiezile de duminică libere, când îmi făceam lună în casă – curățenie și pe birou, și în fiecare cămăruță din mine –, pentru ca ziua de luni să vină cu o oarecare prospețime, iar eu să o mai pot duce o vreme așa, încă o săptămână, încă o lună, încă un anotimp, formulând și reformulând, lopătând prin texte ce păreau nesfârșite, sudate între ele, numărând pagini, numărând zeci și sute de mii de semne, bifând capitole, bifând părți, bifând cărți, recitind și șlefuind fiecare text de trei ori, departe de oamenii care păreau să nici nu mai existe – căci cine te caută o dată și nu te găsește te mai caută cel mult încă o dată, dar apoi se satură și te uită, nu mai exiști – și mutându-mi toată vlaga în paginile care erau, dar nu erau ale mele, pline de cuvintele care erau, dar nu erau ale mele. Nu mai scriam nici măcar scrisori. Prin februarie simțeam deja cu precizie că sapă o boală în mine.
Pentru că „a face cărți multe e o treabă fără sfârșit,/ iar neliniștea gândului e trudă pentru trup“1.
Atunci, în iarnă, înainte de accidentul tatei, îmi făcusem o altă listă a speranței. De data asta se numea „Iepurele de Martie“. Așteptam cu nerăbdare să-mi sară luna martie în față, să-mi ofere un ceai, să-mi fac loc cumva la masa imaginară unde mi se striga obsesiv că nu-i loc și pe care sforăia pârșul mare visând la melasă. Pârșul, dragul de el, frumosul din pădurea adormită, cel mai somnoros animal din lume, tradus la noi în celebra poveste a lui Carroll ba ca hârciog, ba ca bursuc, de parcă ar fi fost rușine să zici pârș. Pârș, pârș, pârș. Tânjeam după prima dimineață când aveam să mă trezesc și să-mi dau seama, privind în tavan cu mâinile încrucișate sub cap, că nu am nimic de lucrat și c-aș putea să rămân așa, în pat, toată ziua (lucru pe care nu l-am reușit niciodată) sau c-aș putea să mă ridic, să mă spăl și, după ce-mi fac o cafea, să plec oriunde am chef (la asta s-ar zice că mă pricep binișor). Tânjeam la plictiseală.
Din plictiseală, din gol, vine cel mai bun scris – făbricuța personală de rouă funcționează numai atunci când îți auzi ticăitul. Chiar și atunci când ticăitul ăsta e doar sunetul unei fugi iremediabile spre capăt. Și când nu e el tocmai asta? Doar asta?
Și din plimbări, din hoinărelile fără țintă. Acolo vin ideile – și nevoia de-a le așterne într-o formă.
Dacă e să fi dat și eu un singur sfat pertinent pe la atelierele de scriere creativă la care-am participat de câteva ori, mereu cu o jenă teribilă, acela trebuie să fi fost: „Să te plimbi“. Și „Să fii singur“, dar asta suntem oricum, de asta nu scapă nimeni, niciodată, nicicum, de la călugăr la clovn, din chilioară în arenă. Mersul pe jos e mai important decât „Personajul“, decât „Concordanța timpurilor“, decât praful de pușcă pe care se presupune că ar trebui să-l conțină prima frază a unei povești (grab the reader – eu nu cred în asta, mi se pare o glumă sinistră, de parcă ar trebui să montezi capcane cu atractanți ca să prinzi iepurașul, făcând din cititor nimic altceva decât o victimă, o pradă, imaginându-ți un tăntălău care are nevoie de tumbe) și decât toate celelalte aiureli conformiste de care probabil sunt pline agendele celor care țin cursuri de scriere creativă și pe care par să și le fi lipit pe dindărătul craniilor cursanții.
Plimbă-te. Taci.
Îngăduie-ți să fii tu cu tine, să te desfășori ca un ghem pe străduțe cunoscute și necunoscute, lăsând în urma ta firul continuu de gânduri, de cuvinte nespuse și de nespus, de griji și de disperare firească, de spaime uriașe și de bucurii mărunte, încărcate de sens, complet golite de sens. Află, căutând întruna un popas sau un capăt, că nu există nici popas și nici capăt. Nu există un loc al odihnei și-al liniștii, nu există răgaz. Doar o imensă oboseală, o nesfârșită sfârșeală. Un cerc al amărăciunii din care nu se poate scăpa, orice-ai face. Sfântă deșertăciune, dulce zădărnicie a tuturor zilelor noastre. Să scapi? E ca și cum ai încerca să decupezi din tine un gol și-ai constata brusc, ținând unealta mult căutată în mână, pipăind conturul, satisfăcut și îngrozit totodată, că nu poți să o faci: dacă te-ai debarasa de el, ar rămâne din tine doar coaja, un înveliș care s-ar prăbuși de îndată, o pieliță fără noimă, absurdă, nesusținută din interior de nimic. Golul acela, populat de spaime, de griji, de suferințe și de vinovății complicate, de gânduri sedimentate în tine de când te știi tu și de generații încoace, ale tale și ale strămoșilor tăi pe care nu i-ai întâlnit niciodată, acel ceva impalpabil, dar dens până la refuz, ești chiar tu. Scrie o povestioară săltăreață din asta.
Apoi, adică în primăvara asta, acum, după ce și Iepurele de Martie a refuzat să se ivească – în schimb, mă pomenisem lovită de-o minunată Zona Zoster care-mi cuprinsese partea stângă a corpului; bube, mâncărimi și-o durere de șold care încă persistă –, mi-am făcut o nouă listă, a treia deja, lista de iunie, căreia nu i-am mai pus nici un nume special, nici de sfântă, nici de iepure, și nici n-am mai încărcat-o excesiv cu speranță. În iunie aveam să mă opresc orice-ar fi. Nu mai țineam minte câți ani trecuseră de la ultima vacanță, în ochi aveam nisip, în degete plumb, în spinare ghearele strâns împreunate ale unei capcane pentru urși, iar în creier doar amăreală de fiere.
Și iată săptămâna visată. Asta fusese. Târzie, începând de marți, încheindu-se luni. Asta era.
______________________
1 Ecclesiastul, 12: 12, în Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune redactată și adnotată de Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2018, p. 867.
(Fragment din romanul Ultima vară în Palatul de iarnă, în curs de apariție la Editura Polirom)