Ploua uniform, de parcă nu ploaia ar fi căzut, ci însuși aerul s-ar fi îngroșat.Oamenii se retrăseseră în case. Doar câteva siluete singuratice mai apăreau fără umbrelă, dintre acelea care iubesc plimbările prin ploaie.
M-am întâlnit cu prietenul meu în cafeneaua noastră obișnuită, îngustă și prost luminată. În penumbră se distingeau câteva chipuri abia conturate, ca și cum nu ar fi fost oameni, ci mănunchiuri de umbre legănându-se ușor. De la căldură, hainele răspândeau un miros caracteristic.
Adam era deja acolo, la o masă din colț. A scuturat scrumul de pe țigara fumată pe jumătate și mi-a făcut semn. M-am așezat și multă vreme am tăcut amândoi.
Frigiderul zumzăia încet, apoi se oprea pentru câteva clipe, ca și cum ar fi ascultat, după care începea din nou. Un chelner cu chip impasibil a așezat fără un cuvânt ceștile pe masă.
Am sorbit din cafea, apoi am spus, ca și cum aș fi vorbit doar pentru mine:
– Timpul trece numai în noi. În rest, totul rămâne neschimbat.
Adam a dat din cap. Am continuat:
– Și totuși, am avut mereu senzația că am rămas în urmă cu ceva. Aproape tuturor celor din generația mea le-a apărut deja prima carte. A mea se împotmolește în fiecare an undeva. La un eveniment pentru tineret, când i-am zis asta directorului de la Kriterion, mi-a răspuns că, după câte știe, cartea apăruse deja. Ei bine, nu apăruse. Iar câțiva ani mai târziu, într-un turneu prin județul Harghita, mi-a spus cu compasiune: „Comitetul județean de partid nu a sprijinit apariția cărții tale. Ai fost seminarist. Ești însemnat.“
– Și totuși ai merita să apară – a mormăit Adam, apoi a continuat – Prezentul capătă sens atunci când îl umplem cu conținut și astfel încetează repetiția plictisitoare a zilelor. Trecutul nu ne mai aparține. Nu pentru că a trecut, ci pentru că niciodată nu a fost cu adevărat al nostru. Și mi-e teamă că nici viitorul nu va fi al nostru. Credem că posedăm trecutul, dar simplul fapt că ni-l amintim nu înseamnă că îl putem stăpâni.
– Viitorul încă nu s-a întâmplat, deci până atunci îl putem poseda, îl putem modela în visele noastre – am spus, jucându-mă cu bricheta.
– Prezentul este doar o stare. Trecutul este doar o urmă. Viitorul însă este direcție. Trebuie să credem în el, chiar dacă în clipa asta nu promite nimic bun.
– Am tăcut din nou multă vreme.
Apoi am continuat:
– Frica și plictiseala sunt permanente. În viitor putem proiecta lucruri care ne umplu de speranță și încredere. Tocmai de aceea viitorul este întotdeauna cel mai important. Credința și speranța nu ni le pot lua. Dar ei muncesc fără încetare ca să nu mergem spre viitorul pe care ni-l dorim noi, ci spre ținta mincinoasă trasată în planurile lor.
– Nu ți se pare ciudat că mulțimea aplaudă și ovaționează chiar și cu stomacul gol?
– Pentru că frica seamănă cu un gard electric. Mulțimea se poate simți liberă în interiorul limitelor. Rebelii sunt zguduiți de curentul gardului și se târăsc înapoi printre ceilalți. Cine nu învață lecția este sacrificat, lichidat. I se înfige capul pe zidul cetății, ca avertisment pentru cei care gândesc altfel.
Chelnerul a luat ceștile goale.
Afară, ploaia părea să se fi oprit. Câțiva clienți se pregăteau să plece.
– Eu scriu, și asta ține spiritul și sufletul la suprafață – am spus după o vreme. – Limba ne mai aparține. Ne permite să spunem chiar și ceea ce nu avem voie să spunem. Cenzura se descurcă greu cu adevărul ascuns printre rânduri. Dar cei cu ureche fină înțeleg limba pe care scriitorii au inventat-o pentru a păcăli dictatura.
– În sine nu e mare lucru, dar tot este ceva – a răspuns Adam. – Este o formă de acțiune, chiar dacă ajunge doar pentru revolta interioară.
– E greu să trăiești așa, am spus.
– Nu există altă posibilitate. Sistemul nu poate fi schimbat din interior.
Frigiderul s-a oprit din nou.
Am simțit cum mă cuprinde o oboseală paralizantă. Mi-am frecat fața; pielea îmi redevenise întinsă și uscată. Efectul umezelii dispăruse.
– Cât e ceasul? – am întrebat.
Adam m-a privit surprins.
– Nu știu. Dar acum nici nu e important.
Nu a mai intrat niciun client. Ușa de la intrare nu a scârțâit, clanța nu s-a mișcat.
Ca și cum cafeneaua și-ar fi pierdut legătura cu strada sau ca și cum nici nu ar fi avut ușă, ci doar o suprafață de sticlă prin care puteai privi, fără să poți ieși.
Chelnerul nu s-a mai întors. Lumina din spatele tejghelei a rămas neschimbată, asemenea luminii unei vitrine într-o dimineață somnoroasă.
– Mergem? – am întrebat deodată.
Adam a ridicat din umeri.
– E singura hotărâre pe care oamenii o iau cu adevărat în serios – am spus râzând.
Dar el tot nu s-a mișcat. Apoi a întrebat:
– Știi de ce funcționează viitorul?
– Nu.
– Pentru că nu poate fi verificat. Pentru trecut ți se cere socoteală. Prezentul este măsurat. Viitorul însă rămâne liber până în clipa în care ajunge prezent.
M-am așezat din nou pe scaun.
– La început am crezut în timp. Așa cum ni se predă. Că înaintează, că are direcție, că este simplu. Apoi am început să observ că anumite clipe refuză să treacă. Nu pentru că ar fi importante, ci pentru că nu au unde să se ducă.
– Clipele acestea – a continuat el – nu sunt amintiri. Sunt mai degrabă rămășițe. Ca obiectele dintr-o cameră încuiată. Nu le folosim, dar nici nu le aruncăm.
– Și ce faci cu ele, dacă nu le arunci? – am întrebat.
– Le privesc, a spus. A privi înseamnă a nu decide. De aceea pare pasiv. Dar este singurul mod de a nu ne minți pe noi înșine.
Nu vorbea ca și cum ar fi vrut să mă învețe ceva. Mai degrabă ca unul care consemnează.
Ca unul care întocmește procesul-verbal al unui eveniment care s-a întâmplat deja, dar încă nu s-a încheiat.
– Dacă m-aș ridica acum, am spus, ce s-ar întâmpla?
– Nimic deosebit, a răspuns. Ai porni. Ai ajunge undeva. Ai crede că ai mers mai departe.
– Și în realitate?
– În realitate, rămâi mereu în același loc, a spus. Doar între alte obiecte.
Ne-am ridicat.
– Viitorul este întotdeauna mai înainte, a spus Adam, lăsând pe masă banii pentru cafele. De aceea nu poate fi atins. În clipa în care ajungi la el, a devenit deja prezent, iar tu începi din nou să te agăți de visele tale, cărora le spui: viitor.
– Mai înainte? – am întrebat, deschizând ușa.
– Da.
– Mai înainte decât noi?
Adam nu a răspuns imediat. Părea că își ordonează gândurile, că așază cuvintele unul lângă altul. Mergeam încet pe drum, ocolind bălțile.
– Direcția nu este spațială, a spus în cele din urmă.
– Cum adică?
Întrebarea a rămas între noi.
– Omul… –a început el, apoi s-a oprit. – Omul nu poate trăi înapoi.
– Dar nici înainte nu poate – am răspuns și m-am oprit și eu.
– Și totuși tu acolo trăiești – a spus Adam.
– Undeva între ele – am răspuns fără prea multă convingere. – Într-un loc căruia nu-i dau nume. Pentru că în clipa în care îl numești, încetează să mai fie adăpost.
Adam m-a privit ca și cum nu ar mai fi fost sigur că mă cunoaște.
– Știi – a spus încet, problema timpului este că toată lumea vrea să-l folosească. Nimeni nu îndrăznește să-i dea drumul.
– Și tu?
– Am încercat – a răspuns.
Nu a continuat. Am mers mai departe.
– Nu timpul este problema, a spus în cele din urmă. Ci faptul că noi credem mereu că ne aflăm în el.
Nu l-am întrerupt. Ascultam.
– Timpul nu este un mediu – a continuat. – Nu este ca aerul sau apa. Nu ne înconjoară. Doar se depune peste ceea ce facem. Ca praful. Ca umezeala. Când stăm sau mergem, nu este „prezent“ pentru că se întâmplă acum, ci pentru că nu știm ce să facem cu el. Amânarea este singura stare stabilă.
Nu am spus nimic.
– Trecutul nu este în urma noastră – a continuat. Viitorul nu este înaintea noastră. Sunt doar indicatoare de direcție. În clipa în care rostești „viitor“, el începe deja să se comporte ca trecutul. Ca așteptare. Ca povară. De aceea nu se poate trăi acolo. Nu pentru că ar fi periculos, ci pentru că îl stricăm înainte să ajungem la el.
Aveam senzația că vorbele nu se lovesc, nu alunecă, nu se deformează.
Doar pluteau. Ca niște baloane de săpun colorate.
Și totuși, pe chipul lui Adam, amărăciunea se pietrificase.
Acul ceasului din turn nu se mișca. Timpul nu se oprise. Pur și simplu nu era prezent.
Mi-am dat seama că de ceva vreme nu mai gândeam. Nu pentru că aș fi fost obosit, ci pentru că orice gând se înecase în lipsa de perspectivă.
Nu mai rămăsese nimic față de care să mă pot raporta.
Și totuși, câteva gânduri au izbucnit în mine, asemenea unei concluzii pe care nu am mai rostit-o:
Atunci când omul încearcă să trăiască în timp, apare o tulburare a experienței, pentru că experiența întârzie întotdeauna față de ea însăși. Trecutul nu se află în urma noastră, ci este un rest reordonat, care se naște numai în actul amintirii. Viitorul, la rândul lui, nu este un spațiu al evenimentelor, ci o direcție care funcționează, dar nu poate fi posedată. Problema nu este că timpul trece, ci că omul caută necontenit un loc pentru sine înăuntrul lui. Și totuși, această direcție nu devine niciodată locuibilă. Încercarea de a trăi în viitor este, prin urmare, sortită eșecului.