Marcu urca alene pe potecă. Se sprijinea în toiag oprindu-se din când în când să privească și să asculte freamătul frunzelor. Câinele, care-i luase urma la prima ieșire în pădure, îl însoțea de atunci de câte ori se depărta de ceilalți să poată asculta tăcerea. Urca printre molizi și pini uriași până la izvorul de sub stâncă. Îl descoperise întâmplător și devenise refugiul lui. Doar acolo simțea cum se așază înlăuntrul lui pacea, gândurile se îndepărtau, o liniște profundă îl cuprindea, rugăciunea curgea lin, firesc, în clipele de abandonare de sine și trăire în grație. Parcă se deschidea cerul să întrevadă raiul. Pierdea contactul cu lumea, ieșea din timp să guste comuniunea, să audă nerostirea în murmurul geamăn ce venea din Înalt. Când revenea din transă, privea mirat împrejur, nu înțelegea imediat, uita cuvintele, rămânea doar urma lor ca o mireasmă ușoară de tâmâie.
Uneori îl fura somnul, unul odihnitor, fără vise. Îl trezea clopotul. Câinele, cu blana albă ca neaua, stătea culcat la picioarele lui, adormit. Visa neștiutor cerul stăpânului său. Auzea și el dangănul, deschidea ochii, se ridica în picioare privind întrebător.
Hai, coborâm.
Clopotul anunța ora rugăciunii de seară și Marcu n-ar fi lipsit pentru nimic în lume de la ritual. Se ruga încet, îndelung, cu râvnă și mulțumire. Se alăturase frățește celorlalți și respecta rânduiala. Seara citea și transcria texte vechi, bucuros să redescopere cuvinte străvechi, să le dezlege înțelesurile. Era om de litere, obișnuit să fie în vârtejul semnificațiilor și îndeletnicirea aceasta îl reapropia de poezie. O abandonase pentru o altă realitate, dar muzica ei i se zbătea în minte, ca în tinerețe, când căzuse fără scăpare în mrejele ei. Toată viața îl bântuise, îl sângerase și înălțase, acum o altă voce lăuntrică o acoperea. Nu dispăruse, o simțea tremurând în limbajul cărții pe care o descâlcea pentru folosul tuturor. Cine știe, poate va pune în versuri chiar rugăciunea, sunt atât de apropiate, încât uneori le confundă. E nevoie să fie separate, chiar dacă se îngemănează.
Ceasurile nopții treceau fără să-și dea seama, până spre ziuă, fără somn. Înainte de răsăritul soarelui își clătea fața cu apă rece să se trezească. Un altul se deschidea în el, sfios și blând, cu inima în cer și fruntea la pământ. Lumea îl învățase suferința, rugăciunea smerenia. Îmbrățișase viața simplă, departe de zgomot, de stricăciune. Era împăcat. Nu voia altceva înainte de stingere.
***
Marcu renuțase la toate, se făcuse grădinar. Se odihnea în liniștea florilor. În preajma lor nu mai simțea tristețe, ci pace lăuntrică. Apropierea de ele îndepărta negura gândurilor, reușea să scape de mintea care hărțuia fără frâu. Lucra în zori, pe răcoare, nu suporta arșița verii. Îi amintea de trecut și de tot ce pătimise veri de-a rândul. Nu voia să se întoarcă acolo, prea mult îi întunecase traiul și-l uzase peste măsură, aici se curățase de zgură. Zilele nu i se mai păreau întunecate, goale, se limpeziseră sub raza iubirii.
Când nu lucra în grădină, se retrăgea în odaia lui, printre cărți. Avea câteva preferate, la îndemână, pe un raft. Îl șlefuise chiar el dintr-o bucată de brad adus din pădure, ca în copilărie când cioplea cu briceagul o creangă să-și facă un fluier. Auzea cântecul lemnului susurând ca o adiere. Era marele lui secret: să facă sunetele să zboare peste deal. Ele îi aduceau cuvinte dintr-o lume pe care n-o putea vedea, dar aflase că există un tărâm invizibil din care auzea zvonuri ca un fâlfâit de aripi. A fost începutul unui cântec fără sfârșit, mana cerească care îl întrema. Îi deschisese fereastra spre taină și de atunci n-o mai închisese. Se tot înălțase și savurase frumosul, cum respira acum parfumul trandafirilor de pe aleile rânduite la poalele muntelui. „Să fii grădinar e mai mult decât am sperat“, șopti Marcu, în timp ce îndepărta petalele ofilite. „Grădinăresc printre flori, nu-i odihnă mai frumoasă. Îmi liniștește mintea și suflul inimii, îmi lucrează trupul precum făceam eu cu versurile mele. Totul se limpezește în mine, pot asculta psalmul meu.“
Și dintr-o dată începu să cânte ușor, apoi tot mai tare, exaltat. Nu știa de unde urcă în el cuvintele într-o împletire lină ca un zbor. Cânta în timp ce lucra cu o bucurie necunoscută până atunci, senin, eliberat de toate și fericit. Vocea lui se împletea ca o dantelă cu liniștea florilor, pădurii, cerului. Și nu era nimeni în jur, tot spațiul se umplea de o negrăită seninătate, sufletul își revărsa preaplinul de raze peste marginile lumii, intrase în marea taină, era uluit.
***
Ajunsese în codrii întunecați ai munților. Găsise un schit cuibărit între brazi și stejari uriași. Locul era îngust, părea o tăietură în inima pădurii, atât cât să facă loc pentru un corp de chilii înșirate de-a lungul unui drum pietruit până la bisericuța de lemn din capăt. Un sălaș izolat, greu de găsit, în liniștea desăvârșită a muntelui, refugiu pentru câțiva singuratici dăruiți vieții duhovnicești. Rămăsese acolo, nu știa pentru câtă vreme. Avea nevoie să se rupă de lume, să se curețe de poverile ei, să se reculeagă. Lăsase cărțile aduse în rucsac pe raftul de lemn al odăii pentru a îngriji câteva straturi de flori care înviorau verdele dens al pădurilor. Îndrăgea lucrul afară, senzația de libertate din ceasurile în care lucra bucățica aceea de pământ desțelenit. Doar sunetul clopotului rupea perdeua de tăcere din aer, singurătatea țesută în umbra întunecată a codrilor de nepătruns, pe care nu o putea destrăma viețuirea din schit. Fiecare era o insulă însingurată într-un ocean nesfârșit de păduri.
Când se oprea o clipă din lucru, privirile îi cădeau pe arborii uriași care împânzeau locul, închizându-l, de parcă s-ar fi aflat chiar în gura lor. O teamă nelămurită îl cuprinse deodată. Un fior îl furnică pe șira spinării când se porni vijelia și începu ploaia, întunecând ziua. Nori negri ca păcura se rostogoleau peste păduri, îngropând cerul sub o pânză neagră. Tresări când tunetul bubui foarte aproape. Un geamăt sfâșietor izbi geamurile, parcă se chinuiau oameni să scape din prăpăd. Se cutremură de spaimă. Pădurea se sfâșia toată sub urletul vântului și biciuirea ropotelor de ploaie pe acoperișul de tablă. Se lăsă în genunchi pe podea, închise ochii și se rugă până se liniști.
Când cerul se limpezi către dimineață, deschise ușa, rămase o clipă în prag să respire aerul curat, apoi coborî treptele spre straturile de flori răvășite de furtună: crengile aplecate într-o rână, rupte, florile zdrențuite de ploaie și vânt, potop de petale pe piatra lucind de umezeală. Privi întristat grădina distrusă într-o noapte cum ai privi un copil suferind. Nu știa de unde să înceapă să îndrepte stricăciunea. Aduse din magazia de lemne foarfeca de vie, mătura și lopata. Se aplecă peste prima tufă și reteză ramurile și florile strivite, rotunjind cu răbdare coroana trandafirului. Luă la rând fiecare șir până ce grădina își regăsi alcătuirea armoniosă sub mâna lui harnică.
Lucră ceasuri în șir cu dăruire până termină de aranjat totul. Ca să întărească tulpinile, le legă de pari ciopliți din crengile aduse din pădure pentru a meșteri un gard. Nu simțise timpul, nici foamea, doar lumina soarelui în scădere îi vesti că se apropia seara. Auzi clopotul pentru vercenie, dar își continuă nestânjenit lucrul, murmurând rugăciunile, singur cu florile și gândurile. Se simțea întremat precum trandafirii ce își recăpătaseră aerul vesel.
Își îndreptă trupul aproape înțepenit, furnicat de o durere ascuțită în spate, dar odihnit sufletește. Se duse spre magazie să lase uneltele, apoi se opri la fântână, își spălă fața și mâinile în lighean după ce îl umplu cu o găleată de apă. Își dezbrăcă halatul și se îndreptă spre paraclis să-și facă rugăciunile de seară. Urcă treptele și se apropie de icoana Maicii Domnului să se închine. Nu era nimeni. Liniștea și pacea se răsfrânseră ca o mângâiere pe obrajii lui Marcu.
Tresări. O lacrimă se desprinse din ochii îndurerați ai Fecioarei și alunecă încet peste pruncul din brațele sale. Oare visa ori chiar se petrecea miracolul sub ochii săi? Își acoperi privirea cu brațul drept, apoi se uită iar la icoană. Lacrima se prelingea cu adevărat din ochii Maicii Domnului, picura una câte una. Așeză degetul pe sticlă și atinse ușor, precum o mâgâiere, obrazul ca și cum ar fi vrut să-i curme plânsul. Se înfioră când simți umezeala. Era adevărat. Fiorul îi cutremură în adâncuri întreaga ființa. Încremeni: Fecioara era vie. Când reuși să-și revină și să o privească din nou, i se păru că se uită chiar în ochii lui cu o mare tristețe, dar nespus de blând să nu-l sperie. Și dintr-odată îi pieri teama, mângâie icoana și se rugă cum niciodată n-o făcuse înainte. Avea senzația că sufletul i se curățase și se înălțase spre culmi.
Cum să dau vestea celorlalți? Dacă n-o să mai plângă o să mă creadă nebun, se frământa Marcu. O să aștept să văd dacă mai vede cineva. Dar nimeni nu dădea vreun semn de îngrijorare, deși lucrătorii se închinau la icoană după ce descărcau lemnele aduse din pădure.
După trei zile, Marcu intră din nou în paraclis, se așeză în genunchi și se rugă îndelung înainte să îndrăznească să privească chipul Maicii Domnului. Zări imediat lacrima picurând pe pieptul pruncului Iisus. Se înclină cu evlavie și mângâie cu blândețe obrazul cel sfânt de parcă ar fi fost viu, așa cum îl simțea, nu o pictură. Era uimit că alții nu vedeau miracolul, nici lucrătorii, nici călugării din schit.
Zilele treceau fără să aducă cineva vreo veste. Nicio tulburare la cei pe care îi întâlnea. Începu să se îngrijoreze. Oare chiar era adevărat ori avea halucinații? Se ducea zilnic să se roage și să privească ochii Fecioarei din care picurau lacrimi. Nu avea nicio îndoială. Observase pe podea, sub icoană, o pată albă de sare. Nu știa cum apăruse acolo. O șterse cu o cârpă înmuiată în apă, dar nu dispăru. Frecă bine cu peria locul, dar pata rămânea tot acolo. Era cât unghia, putea trece neobservată, de când o zărise i se părea ciudat. O vedea de fiecare dată, parcă mai albă, ca un ochi alb. Apoi înțelese. Acolo cădeau lacrimile Maicii Domnului și intrau în lemnul podelei. Nu creștea, era la fel, dar tot mai albă. Dacă intra seara în paraclis, i se părea un ochi de lumină. Se obișnuise într-atât cu vedeniile sale, încât nu se temea, nu își punea întrebări. Ajunsese să creadă că un simț nou se trezise în el: vedea ce alții nu puteau. Și asta îi dădea putere și pacea sufletească după care tânjise de atâta vreme.