UNU. Am călătorit mult prin România, profesional şi din plăcere. De ceva vreme mi-am f[cut un mic carnet, pe hârtie, fizic, cum se spune acum, la vreme de AI, cu adrese utile, verificate de mine: hoteluri, restaurante şi locuri alternative unde se poate servi o masă decentă şi corectă ca preţ. Am inventariat chiar şi locuri de parcare în oraşe aglomerate, cu poliţie locală repede vărsătoare de amenzi pentru nevinovaţii din exterior. Ţin foarte mult la carnetul acesta, nu-l poate înlocui niciun Google Maps sau Booking.com, cele două zeităţi virtuale ale cotidianului nostru călător. Un reper de călătorie se află în oraşul Sebeş, judeţul Alba. Un hotel aflat în centru, cu un excelent raport calitate preţ şi loc de parcare generos – iertaţi atenţia obsesivă acordată parcărilor, după orele petrecute pe şoselele obositoare şi periculoase ale iubitei noastre patrii, ultimul lucru pe care ţi-l doreşti este să cauţi disperat un loc în spaţiu. Mă opresc aici de mai mulţi ani de zile. Anul acesta, curtea hotelului era plină de motociclişti din Europa Centrală şi de Vest, doritori de senzaţiile oferite de Transfăgărăşanul din apropiere, curbe şi urşi, urşi şi curbe. Camera pe care urma să o ocup nu era încă disponibilă pentru cazare. Personalul era depăşit de numărul mare de turişti din această perioadă, bănuiesc, vârf de sezon, aşa că a trebuit să mai aştept o vreme. Prea obosit sau prea leneş pentru a vizita încă odată remarcabilul ansamblu medieval având în centru Biserica Evanghelică (piatra de temelie de la începutul secolului al XIII-lea), m-am prăbuşit într-un fotoliu adânc şi confortabil din holul hotelului.
DOI. Hol în care se afla şi o bibliotecă cu cărţi destinate oaspeţilor. Conţinutul acesteia era foarte amestecat, de la romane poliţişte din anii 1980, la enciclopedii viticole, reviste economice locale sau romane uitate prin camere de turişti, în limbile germană, cehă sau poloneză. O scurtă dezvoltare „laterală“: m-am tot întrebat de ce găsim din ce în ce mai des cărţi expuse în mod mai mult sau mai puţin organizat în hoteluri, restaurante, cafenele etc. Mai nou, am văzut un raft cu cărţi „de decor“ într-o florărie de lux din centrul Bucureştiului. Cărţile au devenit obiecte culturale moarte, pe care nimeni nu le mai vrea şi nimeni nu le mai citeşte, de fapt, o trimitere la natura presupusă a clientului (cult, curios, rafinat) şi nu cea adevărată, reală, de individ legat ombilical de ecranul sacru al smartfonului’. Pierre Bourdieu a tranşat decisiv în acest caz (La Distinction, 1979) vorbind despre capitalul cultural – ceea ce contează în definitiv este cartea obiect şi nu conţinutul propriu-zis al acesteia. Un fel de decor cognitiv, care evocă inteligenţă şi rafinament. Acelaşi fenomen pare să se întâmple, la altă scară, în librăriile din marile capitale europene, în care cartea pare să fi ajuns un decor, un auxiliar pentru a vinde ceai şi accesorii luxoase ale petrecerii timpului liber şi nu invers. Revin. Printre cărţile expuse acolo mi-a atras atenţia una intitulată Confesiunile unui Profesor, Editura Agnos, Sibiu, 2020. Fie, mi-am zis, dacă am avut confesiunile unui cafegiu literat şi combinator sub Ceauşescu, de ce nu le-am avea şi pe cele unele ale unui profesor? Autor, Pavel Toader. O carte masivă, grea, la propriu, fiind tipărită pe o hârtie de calitate, 600 de pagini de text dens şi fotografie, condiţii grafice excepţionale. Confesiunile domnului Profesor au fost declanşatorul, trigger-ul rândurilor care urmează, deoarece…
TREI. De ani de zile sunt pasionat de un fenomen aparte: sutele, poate miile de monografii, cărţi de memorii şi de „amintiri“ care au apărut după 1990. Mi se pare a fi latura cea mai liberă, cea mai greu de clasat şi domesticit a creativităţii literare româneşti contemporane.Volumul domnului Pavel Toader este extrem de ilustrativ pentru înţelegerea acestuia. Fiul unui crescător de oi din Jina, judeţul Sibiu, destinul şi povestea sa de viaţă sunt ilustrative pentru înţelegerea mecanismelor de formare a elitelor profesionale şi ascensiune sociale din timpul perioadei comuniste. După ani dificili (perioada 1960) petrecuţi la liceul-internat din Sebeş, Alba, urmează Facultatea de Matematică din Cluj, apoi profesează ca informatician la faimoasele, în epocă, „centre de calcul“, el la Sibiu, precursoarele digitalizării societăţii de astăzi. După 1990 şi dispariţia centrelor de calcul omorâte de apariţia PC-urilor, revine la profesorat, predă matematica la o şcoală de elită din Sibiu, organizează tabere şi concursuri de matematică etc. Cu alte cuvinte, „Confesiunile“ te trimit cu gândul la un exerciţiu memorial clasic, care urmăreşte, subiectiv şi emoţional, evoluţia unei persoane, din copilărie la senectute. Numai că, dincolo de refacerea acestui traseu de viaţă, Pavel Teodor reuşeşte să surprindă foarte bine „lumile“ pe care le-a străbătut de-a lungul timpului, într-un talmeş-balmeş seducător în care se întâlnesc micro-istorii personale, biografii ale „jinarilor celebri“, citez exact, de la profesori universitari la antreprenori de succes de după 1990, informaţie etnografică pură, de mare calitate, legate de păstorit şi oierit, dar şi incursiuni în arhivele locale, pe urmele consătenilor din Jina căzuţi în cele două războaie mondiale, brevete de invenţii (sic!) şi „oaspeţi importanţi ai comunei Jina“, de la Regele Carol al II-lea la Traian Băsescu. Totul bogat ilustrat cu fotografii rare, găsite prin articole, dar şi cu diplome şcolare comune, banale, dar de mare însemnătate pentru autor – aşa cum se întâmplă în majoritatea acestor exerciţii monografice. La finalul lecturii – în diagonală, desigur, dar o „diagonală“ atentă şi pe alocuri pasionantă – am avut sentiment că prin această carte am aflat mai multe nu doar despre localitatea Jina – până atunci prezentă comercial în memoria mea prin faimoasa şi reuşita reclamă la telefonie mobilă, cea cu „Ghiţă Ciobanul“ – ci şi despre mecanismele ascensiunii şi selecţiei sociale în comunism, instaurarea progresivă a modernităţii, pierderea ruralitătii, eforturile de adaptare făcute de generaţia părinţilor mei la căderea comunismului etc. Acum văd mai clar, înţeleg mai bine, iar senzaţia aceasta nu mi-au furnizat-o volumele ştiinţifice pe care le-am parcurs mai înainte.
PATRU. A numi, a denumi înseamnă a clasa, a segmenta lumea în categorii. Punctul de vedere determină obiectul (De Saussure). Cum putem deci denumi, cum putem reprezenta şi „clasa“ o astfel de literatură ca cea de mai sus? Dacă-i spun „literatură minoră“, greşesc. După cum ştim deja, prin „literatură minoră“ se înţelege în general o literatură despre care se crede că nu atinge nivelul marilor capodopere ale momentului istoric la care se raportează. Sau este vorba de literatura popoarelor şi culturilor mici, care nu scriu în limbi de circulaţie internaţionale, aşteptând să fie descoperită, tradusă, promovată etc. Dar scriitorii pe care-i considerăm astăzi „minori“ erau văzuţi uneori diferit în epoca lor. Alţii au recuperat de-a lungul timpului, cititorii le-au făcut dreptate; ceea ce denumesc eu „proba anticariatului“, deoarece anticariatul de cărţi, prin preţul de vânzare stabilit liber, nu minte niciodată asupra valorii literare a unei opere şi memoriei reale a unui scriitor. Dar, ei, „minorii“, se găseau într-un circuit literar consacrat şi fluid, aveau un capital literar şi de simpatie solid, erau publicaţi la edituri cunoscute- ceea ce nu este deloc cazul monografilor noştri de astăzi. Eu cred că este vorba mai degrabă de o literatură liminală, adică texte situate la graniţa dintre istorie şi document de arhivă, amator şi profesionist, centru şi provincie, memorie şi nostalgie, public şi privat, comunism şi tulburii ani ’90. Cărţi aflate pe praguri literare şi istorice, într-o zonă gri, de tranziţie, către un altceva greu de definit, de prins în cuvinte, un sine mereu realizabil şi de neatins. Fără a forţa, cred că suntem destul de apropiaţi de conceptul antropologic de liminalitate, aşa acum a fost el definit mai ales de antropologul Victor Turner, ca o componentă esenţială a dinamicii sociale şi înţelegerii lumii, în The Ritual Process, celebra sa carte din 1969. Un spaţiu de mijloc, neclar, în care se „rup“ realitaţile şi adevărurile pe care le cunoşteam anterior, chiar şi ierarhiile stabilite, prefigurând transformarea individului şi societăţii din care acesta face parte.
CINCI. Pledoarie pentru monografi şi monografiile lor minunate. Aşa cum am încercat să sugerez, literaturile liminale se opun curentelor dominante ale naraţiunilor oficiale, oferind un altfel de acces la viaţa cotidiană de dinainte şi după fatidicul an 1989. Fără a dezvolta, trebuie să acceptăm faptul că formele de lectură ale istoriei recente au fost stabilite de către profesionişti, istorici (normal şi firesc), Institute specializate (Revoluţie, Comunism etc) dar dependente politic, pasionaţi de arhive, intelectuali cunoscuţi şi aşa-zişii, „formatori de opinie“. Nu am luat suficient în considerare, nu am cercetat suficient de mult producţia acestor mici condeie de lut de şi din provincie. Prea puţin prezente în dezbaterea publică, ele sunt totuşi o parte importantă a modului în care ne raportăm la trecut. Ele mai prezintă o dimensiune importantă: se constituie într-o adevărată arhivă afectivă a comunităţilor mici, descriind senzaţii, obiceiuri, gusturi, practici care altfel s-ar fi pierdut definitiv, fără urme. Cum să o spun…toate monografiile acestea liminale pe care le-am citit până acum sunt impregnate de o dragoste sinceră faţă de locul natal şi oamenii săi. De optimism şi speranţă pentru viitorul lor, chiar dacă sunt scrise de oameni „de o anumită vârstă“, cum ne-am obişnuit să spunem, pudic, bătrânilor. Aş mai dori să subliniez faptul că motivaţia lor este una existenţială şi nu financiară. Dorinţa de a lăsa o urmă (une trace – fr.) despre trecutul personal şi matricea profesională în care s-au format şi nu o validare profesională sau comercială a efortului depus de-a lungul timpului. De altfel, marea majoritate a acestor volume sunt publicate pe spezele proprii ale autorilor, sau cu contribuţii migăloase, bob cu bob, ale unor mici sponsori locali, ceea ce spune multe de fapt despre natura efortului şi acestui domeniu publicistic. De unde şi dorinţa autorilor care decid cum să arate coperta, conţinutul, punerea în pagină etc, cărţi menite să fie lansate şi făcute cadou, ego-volume, extrem de vii şi diverse, dar foarte inegale ca prezentare şi design. Nimic nu-i este mai drag scriitorului provincial decât lansarea de carte şi recunoaşterea efemeră din acele clipe.
ŞASE. Memorie, loc memorial, travail de mémoire. Au trecut aproape patru decenii de la lansarea în Occident a marilor dezbateri despre memorie şi importanţa acesteia, opoziţia memorie-istorie, problematica locurilor memoriale sau a dialecticii travail de mémoire, prin care societaţile se raportează la trecut. Marile nume, marii corifei ai domeniului (Nora, Ricoeur, Assmann ș.a.) nu sunt nume necunoscute publicului cultivat din România, mulţi au fost şi traduşi în orizontul anilor 2000, dar cultura memoriei, în sine, nu a prins în România. Opinia mea este că modul, maniera de a-şi aminti (remembering the past) trecutul al societăţilor modelate de matricea spirituală ortodoxă este diferită de cea catolic-protestantă, iar acest fapt a lăsat urme adânci – am dezvoltat acum câţiva ani, destul de timid, această idee într-o cercetare, poate voi reveni. Am văzut puţin mai sus cine scrie istoria recentă a României. Aceşti (prea) harnici monografi nu vor conta vreodată cu adevărat la masa şi judecata istoricilor profesionişti. Dar în mod sigur ei fac prin operele şi munca lor acel imposibil de tradus în limba română travail de mémoire (munca cu memoria, munca memoriei). Ei nu doar îşi amintesc, ci selectează, ordonează, adună documente şi date pe baza intimităţii relaţionale pe care o au cu comunităţile locale, exact cum face un etnolog sau etnograf cu mulţi ani de experienţă. Salvează fotografii uitate din calea monstrului digital, care distruge de fapt imaginea, înregistrează mărturii orale şi pun în relaţie generaţii întregi. Da, de cele mai multe ori haotic, fără metodă şi scop bine definit. Dar tocmai acest efort arată exact ceea ce încerca Pierre Nora incerca să evidenţieze: este vorba de memorie, nu de istorie. O memorie vie, afectivă, colectivă şi foarte vulnerabilă, de fapt. O memorie documentată pasional şi nu istorii verificate. Monografia ca răspuns ultim, elegiac, la dispariţia oamenilor, locurilor, instituţiilor, ritualurilor etc. Exact ce spun marile scrieri despre memorie: când moare Istoria, înfloreşte Memoria. Iar aceste mii de monografii şi fragmente locale duc la o posibilă memorie naţională vernaculară. Cine va avea timpul, răbdarea şi pasiunea să le salveze, catalogheze, compare şi contextualizeze? Din păcate, nimeni. Punct şi de la capăt.