Adrian ALUI GHEORGHE
La Heraklion poezia românească a sunat tare bine
Unul dintre versurile lui Pindar, poetul olimpic al Greciei, spune: „Omul este visul unei umbre; dar, cînd vine lumina trimisă de zei, viața strălucește.“ Unde să simți mai bine, mai intens, mai direct acest lucru, dacă nu la umbra muntelui Olimp, acolo de unde zeii nu au plecat niciodată? Spun „niciodată“, fiindcă fiecare trecător, fiecare privitor, fiecare om care urcă îi așează la loc, îi fixează, convins fiind că avem nevoie de această ascensiune a minții, a inimii, a imaginației. Iar, față în față cu Olimpul, tot Pindar te îndeamnă: „Nu căuta să fii zeu; caută să împlinești măsura omului.“
Turnirul de Poezie de la Heraklion, inițiat și organizat de Uniunea Scriitorilor din România, aflat la a XV-a ediție, a pus față în față, cu muntele Olimp, peste douăzeci de scriitori români, care și-au rostit versurile îngînați de cîntecul hipnotic al cicadelor sau de respirația Mării Egee. Această internaționalizare a poeziei române, a dialogului cu spații mitice, este mai mult decît o simplă deplasare geografică a unor autori sau o întîlnire literară desfășurată sub cerul Greciei. Ea reprezintă o întoarcere simbolică la unul dintre izvoarele culturii europene, acolo unde mitul, poezia și memoria civilizației continuă să vorbească aceeași limbă. Statistic, aflu că, în cele cincisprezece ediții ale turnirului, au participat peste două sute de poeți români, o cifră impresionantă, care spune ceva despre valoarea intrinsecă a acestui proiect. Ideea lui Gabriel Chifu a făcut istorie.
M-am întrebat deseori dacă poezia poate fi un teren al competiției, iar răspunsul poate să pară paradoxal: competiția, în orice domeniu, este în sine poezie. Ea există oriunde omul își împinge limitele dincolo de obișnuință, transformînd exercițiul în artă și performanța în sens. Puțină lume știe, de exemplu, că, între 1912 și 1948, Jocurile Olimpice moderne au avut și concursuri oficiale de artă. La inițiativa lui Pierre de Coubertin, s-au acordat medalii olimpice pentru literatură, pictură, sculptură, arhitectură și muzică. Toate lucrările trebuiau să fie inspirate de sport. În mod surprinzător, chiar Pierre de Coubertin a câștigat, sub dublul pseudonim Georges Hohrod și Martin Eschbach, medalia de aur la proba de literatură, în 1912, cu „Oda sportului“. Pseudonimele nu au fost alese întîmplător. Hohrod și Eschbach sunt numele a două localități din Alsacia, regiune disputată între Franța și Germania după războiul franco-prusac din 1870–1871. Alegerea lor avea și o încărcătură simbolică: Coubertin dorea ca olimpismul să fie un spațiu al reconcilierii între națiuni, iar pseudonimul sugera o identitate aflată dincolo de rivalitățile politice.
La Heraklion poezia românească a sunat tare bine. Și, tot simbolic, într-o lume a dezbinărilor, controlate sau nu, poeții români și poeții maghiari din România au vorbit aceeași limbă, care depășește granițele idiomului și ale geografiei. Alina Simona Constantin, Mircea Lungu, Gabriel Nicolae Mihăilă, Adrian G. Secară, Amelia Stănescu, Daniela Varvara, André Ferenc, Demény Péter, Lázár László, Eugeniu Nistor, Papp Attila Zsolt și Szonda Szabolcs au fost olimpicii noștri, care au demonstrat că literatura poate spune despre om ceea ce ideologiile și statisticile nu vor reuși niciodată să spună. Cîștigătorii nu sunt numai cei care au primit medaliile și trofeele, ci toți cei care au vorbit poezie și în numele poeziei la Heraklion. Într-una dintre zilele turnirului, am asistat la un concurs de desene pe nisip, la care au participat competitori de toate vîrstele. Premiul și l-a adjudecat un copil care a desenat un fluture uriaș, care, la apropierea valului, a lăsat impresia că se zbate să scape, luîndu-și zborul.
Oricum, în Grecia, oriunde ai opri, te întrebi dacă poezia se face nisip sau nisipul se face poezie. Răspunsul rămîne pentru o dată viitoare.
ANDRÉ Ferenc
Impresii grecești
Prima dată când vizitez Grecia. Douăsprezece ore cu trenul din Târgu-Mureș până la București, patru ore de somn, apoi pornim cu autobuzul spre Platamonas, încă vreo treisprezece ore. O mică odisee personală, mă las dus de căpitanul autobuzului, admir cum navighează prin munțile Bulgariei pe serpentinele înguste, între Scila vârfurilor și Caribda prăpăstiilor. Mă las copleșit de peisaj, cum se schimbă vegetația, chiar și clădirile, deși familiare în asprimea lor est-europeană, au o originalitate anume. Însă din fericire nu naufragiem, ajungem cu bine la destinație, pe malul mării Egee.
Cu ceilalți invitați ne împrietenim repede, nu ne lăsăm înstrăinați de spiritul competiției. Oricum, unde poezia învinge, toată lumea are de câștigat. Discutăm indelungat despre literatură, evident.
Ajunși la cazare, Sokrates ne aplică brățările hotelului, mă și întreabă dacă știu cum să folosesc cartela de la cameră. M-am prefăcut că știu, dar nu m-a interogat mai departe. Probabil bănuia deja că oricum chiar nu știu absolut nimic de pe lumea asta, numai pretind cu însuflețire că știu. Lângă piscină, Ismini mi-a preparat un cappuccino impecabil. Iar la restaurant, Christos avea mare grijă să nu luăm nimic de acolo. Ceea ce pentru mine era mitologie, acolo, în Grecia încă înflorește, prezent. Trecutul nu este trecut, se strecoară peste tot în țesutul prezentului. Observând cu colegii din Târgu-Mureș cum într-o noapte furtuna coboară dinspre munți, acoperind vârful Mytikas, ascultând tunetele și privind cum fulgerele iluminează întunericul adânc, era ușor de înțeles, de ce au catalizat atât de eficient fantezia mitologică.
Binecuvântare și blestem să porți, precum Atlas poartă cerul pe umeri, o istorie și o mitologie atât de imensă. Cum nepo babies, copiii cu părinți proeminenți într-o profesie încearcă să le urmeze, dar oricât de mult se străduiesc și oriunde ajung din propria putere, întotdeauna vor fi comparați cu tatăl sau mama celebri. Deși, cum am văzut prin întâlnirea cu poeții de acolo, un poet contemporan grec inevitabil va fi comparat cu Anacreon, Sappho, Pindar, Homer. Dar, din ceea ce am auzit de la ei, poezia greacă contemporană știe cum să abordeze trecutul ei masiv, fără a fi prea dependentă de el.
Într-o seară, facem un tur cu trenulețul turistic prin zonă, apoi vizităm cu reprezentanții Constanței și Galațiului un restaurant pe plajă, să absorbim atmosfera nocturnă a locului. Este plăcut, cum să nu, însă magazinele, restaurantele, hotelurile nu diferă prea mult de litoralul românesc. Ei bine, totuși de la Costinești nu se vede atât de bine Olimpul înzăpezit. Dar capitalismul carnivor devorează încet fiecare firimitură de particularitate locală. Însă deocamdată nu a reușit să distrugă originalitatea omului. Și până când există originalitate, va exista și poezie, fără îndoială. Asta au dovedit și lecturile inspirante ale colegilor de la turnir. Sper să ne revedem cât mai curând!
Paul ARETZU
Hellas sau Graecia?
Prima este denumirea pe care și-au dat-o chiar grecii, după strămoșul lor legendar, cealaltă le-a fost atribuită de romani. Dacă aș fi întrebat unde am fost la Turnirul poeților, aș prefera să răspund: în Hellada. Îmi place autenticitatea, iar Hellada îmi sună a portocale, a măsline, a oleandri, a mitologie (zeii din Olimp – Cronos mi se pare cel mai dramatic, Heracles, Minotaurul, Pegas – că tot poate fi inclus în temă, Icar…), a bibliotecă, a labirint, a lupta cu destinul, a Thalassa (biciuită de soldații lui Xerxes), a lacedemonieni și a atenieni (și, desigur, a Thucydide), a agora (și a Socrate, Platon și Aristotel, la un loc), a doi orbi, Oedip și Homer, a Acropole, a Epidaur și a Delfi, a coloane dorice, ionice și corintice (și acestea, ale infinitului), într-un cuvânt, ca să nu mai lungim vorba, a alpha și a omega.
Drumul cu autocarul a fost lung, dar spectaculos, pe autostrăzi, prin munți, păduri, printr-o înlănțuire de tuneluri, mai uimindu-ne, mai dormitând. Dar, după vorba unui clasic în viață, Mihăiță, ne aștepta Paradisul Grecia. Am ajuns după-amiaza. Camerele erau curate, confortabile, peisajele, minunate. Nerăbdători, deși era cam târziu, ne-am trezit, cei mai mulți, pe plajă, unii chiar îndrăznind să se scalde. Marea Egee sta calmă, ca o coală lichidă, fără valurile mării noastre (Neagră – îmi amitesc, incidental, de pâinea neagră pe care o mâncam cu poftă în anii’50-’60 ai copilăriei), apa era caldă, nisipul fin, șezlongurile îmbietoare.
Zilele următoare s-a desfășurat turnirul, cavalerii (actuali) fiind poeți din Filialele Constanța și Mureș ale Uniunii Scriitorilor. S-au citit texte de foarte bună calitate, juriul având o misiune deficilă îi a-i selecta pe cei mai performanți. Au participat și confrați din Uniunea de creație greacă.
Deși competiția a fost înverșunată, principiul cavaleresc a prevalat, relațiile au fost prietenești, de totală deferență față de „adversari“. Câștigători, în sensul pozitiv, au fost toți. Blândețea mării, mediul primitor, mica stațiune Platamonas au calmat orice posibil inconfort. Mereu ne-am aflat la umbra inspiratoare a Olimpului.
În timpul rămas liber s-a desfășurat un colocviu interesant, captivant, pe tema beneficiilor și riscurilor pe care le poate produce Inteligența Artificială.
Ne-au rămas în memorie multe imagini de neuitat, mireasma florilor care impregna tot aerul, ambarcațiuni care treceau pe mare, câteva profiluri de contemplativi savurându-și cafeaua pe terasele aflate la tot pasul, înotătorii temerari care se avântau în larg, un grup de adolescente ucrainience care dansau ritmic pe plajă, holul animat al hotelului. În mod special, pentru familia mea, s-a adăugat o situație insolită. Plimbându-ne pe bulevardul care ducea în centru, am observat într-o curte, ca în Macondo-ul lui Márquez, o șalupă răsturnată într-o rână, iar mai departe un cal care păștea. Ne-am oprit nedumeriți de prezența ambarcației care era năpădită de iarbă. Calul s-a desprins de preocuparea lui, s-a apropiat și și-a întins capul peste gard, lăsându-se cu voluptate mângâiat. De câte ori am trecut prin acel loc s-a petrecut aceeași scenă. Mihai a remarcat că acel cal trebuie să aibă un înger în el. Am fi vrut să-l luăm cu noi, la Caracal, dar n-ar fi încăput în autocar.
Întoarcerea a fost și tristă și bucuroasă.
Péter DEMÉNY
Note printre lauri
Cred că prin februarie m-a sunat Béla Markó. Uite, zice, e un turnir de poezie în Grecia, vrei să mergi? Sigur, îi răspund șovăind. Nu prea știam ce e asta.
Între timp, de-a lungul anului, tot discut despre asta cu Răzvan Voncu în timpul plimbărilor noastre din Herăstrău, cu Béla. Aflu tot mai multe. Că va fi un turnir, de fapt o competiție. Prima dată înțeleg că e al poeților. Apoi, că e al echipelor. Că trebuie să duc poeme inedite. Nu total inedite, doar neapărute în volum.
Ei bine, va fi cumva, îmi zic. Cum se apropie data, mă simt tot mai paralel cu situația. Mă gândesc chiar să caut o scuză, dar până la urmă renunț. Nu se face.
Pornirea, la 5 jumătate, îmi scrie doamna Pahonțu. Ba la 5. Aoleu.
În sfârșit. În noaptea de la 4 spre 5, nu dorm, ca un melancolic care se respectă. Mă târăsc cu bagajele spre Casa Vernescu. Acolo, chiar coboară o companie dintr-un Bolt. O doamnă mă abordează: ne cunoaștem, spune, ea e Octavia Nedelcu. De la clubul Emei, îi răspund. E traducătoare de Dubravka Ugrešić, printre altele.
Cu băieții maghiari și cu domnul Nistor mă întâlnesc la autocar, dar, mai înainte, cu Angelo Mitchievici. În brațe, are o fiică. Cealaltă, cu mama ei.
Un drum extraordinar de lung. Podul de la Giurgiu e închis și trebuie s-o luăm către Craiova. Asta înseamnă plus trei ore. 14 ore de drum. La una dintre opriri, îl abordez pe domnul Văcărescu, despre care mi-a vorbit Savu Popa. El îmi spune despre o bere roșie irlandeză care însă se fabrică și la Korfu.
Ajungem, în sfârșit. Hotel foate bun, cameră minunată. Cu toate acestea, nu dorm nici măcar o noapte întreagă. O dată mă scoală mașina de gunoi, altă dată nu știu ce am, fapt e că nu dorm bine.
Sâmbătă începe competiția. Aflu că echipa „adversă“ e formată din scriitori din Constanța și Galați. Echipa are numele de „Filiala Sud-Vest“. Sunt poeți buni, mai ales poetele mă vrăjesc: Alina Simona Constantin are niște imagini sintetice, iar Amelia Stănescu, o ghidușenie specială.
Echipa noastră are patru maghiari și un român: Ferenc André, László Lövétei Lázár, Eugeniu Nistor, Szabolcs Szonda. Din păcate, Attila Zsolt Papp n-a putut veni: a avut deces în familie. I se citesc însă versurile în concurs.
Cred că eu îi induc în eroare pe mulți: toți colegii mei scriu în maghiară, iar poemele lor sunt traduse de Kocsis Francisko sau Mihók Tamás, în timp ce eu am poeme scrise direct în română. Mulți ar numi asta trădare.
Citim și așteptăm deliberarea juriului, dar aflu de la Horia Gârbea că rezultatele se vor da luni. Ne băgăm în mare. Grecia are vraja extraordinară de a fi și drăgăstoasă ca marea, și tare ca muntele. Băieților le e dor de munte, dar eu mă simt perfect.
Duminică e program absolut liber, nu mai știm în câte valuri să ne ascundem. Seara, o întâlnire cu poeții greci care au niște poeme frumoase. După aceea, citim câteva poeme și noi.
Luni e următoarea rundă. Juriul a mai făcut o joacă: Nicolae Prelipceanu, președintele juriului, cotrobăie într-o pălărie, iar Horia spune numele conform numărului tras. Am un trac nemaipomenit, trebuie să mă conving că e o joacă, nimic mai mult.
Trec de runda întâi. Mă bucur. Aștept runda a treia. Acum, simt că voi trece, și trec într-adevăr.
Între timp, mulți se duc pe Olimp și la muzeul din Dion. Eu n-am porniri de-astea. Îmi place să privesc oamenii de pe plajă sau de la terasă – comportamentul lor îmi spune mai multe decât o clădire.
Într-o zi, chiar mi se întâmplă ceva cumplit: în lift, un băiețel de cinci ani își bate mama și bunica. Ascult îngrozit bubuiturile pieptului mamei care îl alintă în continuare. Cred că s-a stricat ceva definitiv în creșterea copiilor de azi.
Joi, gala finală. Câștigăm, împreună cu Alina Simona Constantin, premiul special al juriului, iar Amelia Stănescu și Ferenc André, premiul cel mare și cununa de lauri. Am intuit: și soții Văcărescu, și Eugeniu Nistor „au pariat“ pe el. Slavă Domnului că a reușit!
Vineri, întoarcerea, de data asta de la 8 fără un sfert. Călătorim mult mai puțin, dar tot e mult. Nu mai crezi că vei ajunge vreodată.
Și totuși ajungi.
M-am simțit excelent, am și câștigat. Chiar că a meritat osteneala.
Horia GÂRBEA
Fluctuat
S-au petrecut 15 Turniruri de Poezie. Greu de crezut. Un proiect al Uniunii Scriitorilor care părea fragil s-a consolidat an după an. Azi nu am mai concepe să nu mergem la Turnir. Singura întrebare: „unde mergem anul acesta?“ găsește mereu un răspuns. Am cunoscut astfel zeci de poeți în ocazii care au implicat destindere, amicală relaxare, conversații ușoare, dar și profunde, glume și întîmplări cu haz, deși o tensiune, dar plăcută, înviorătoare, a concursului există totdeauna și am resimțit-o, indiferent că am fost concurent, „căpitan nejucător“ sau membru al juriului. Sau chiar simplu spectator. Turnirul din 2026 a fost frumos tocmai pentru că a fost puțin (sau mai mult?) atipic. Una dintre echipe a cuprins în majoritate poeți care scriu în altă limbă (maghiara). Calitatea textelor a fost excelentă, peste alte ediții. Întîlnirea cu poeții greci a fost extrem de consistentă, ca și la ediția anterioară, dar acum cu un număr mult mai mare de poeți greci. Ceea ce a rămas la fel este Marea Egee, cu farmecul ei incontestabil, care ne-a răcorit la atîtea ediții. Doar trei au fost la Marea Neagră, pe care totuși nu ne putem supăra niciodată, și două „pe uscat“. Nu cred că e o întîmplare, sau dacă este, e una semnificativă, că Mediterana a devenit o „mare nostrum“ a poeziei. Oricît l-am respecta pe Ovidius și angoasele lui (Cum mare aspicerem, mare nunc quoque nescio quid est, / quod timeam, fluctus cum superet latus), pentru cei care au coborît pe plaja, apoi în valurile mici de la Platamonas (vechiul Heraklion), la turnirul din iunie 2026, marea nu a adus nicio temere, ci numai desfătare prin imersia în undele ei și ale poeziei. Căci poezia (ca și turnirurile anuale) Fluctuat nec mergitur. La mai multe!
Mircea LUNGU
„Dar eu mă voi supune sorții“
Pe culmea muntelui din Purgatoriu, Dante l-ar fi pierdut pe Vergiliu; i-am citit în acest sens scrisorile grele de pecețile concentrice, marcate de cuvintele: Prin noi poți trece spre locul de durere… Ca drumeț falnic al zorilor fără ancore de piatră ce-i aduseseră Troiei deochiul, într-o încuviințare a miturilor am urcat, inspirat, asemenea uimitului cititor, de discursul iscusitei Phytia, la Delphi, din el reținusem că trebuie să-nvăț de la alții să fiu norocos, am urcat zic, pe sărata, trirema Homerului meu, salvată de pădurea Olimpului. Nu știam dacă el ar fi încuviințat, intuind primejdia și împăcarea, aflate și de Enea în versul de pe zidul unui templu cartaginez printre picturile căruia se regăsise, în scene ținându-se de degetul mare al răzbiului, alături de Priam, Hector, Ahile, apropo, pe Insula Leuké de la Marea Neagră ar fi existat un templu ridicat din calcar alb în cinstea acestuia și care se vedea de la mare depărtare, dar să revin, versul găsit de Enea suna astfel: ,,Mori, dar eu mă voi supune sorții unde va fi voia lui Zeus și a celorlalți zei nemuritori“, de aceea am ascuns dintru început acest fapt: pe una dintre vâslele înflorite mi-am regăsit numele.
Gabriel Nicolae MIHĂILĂ
Marea Egee, Muntele Olimp
Așa cum uneori evoluția individului se bazează pe învingerea temerilor, așa și poezia trebuie lăsată să iasă la suprafață, să învețe despre supraviețuire. Uneori se întâmplă imprevizibil, alteori se întâmplă controlat, muncit, așa cum a fost în cazul Turnirului de Poezie de la Heraklion din acest an.
De ce controlat? Circumstanțele fac ca aura unui astfel de eveniment, juriul valoros, dar și un amalgam favorabil de factori să creeze unul dintre cele mai potrivite medii pentru ca poezia să strălucească.
Plecarea din București către Platamonas, Grecia, a fost la ora 5:00, așa cum îi șade bine călătorului, dar și poetului care nu se împacă prea bine cu somnul. Nordul Bulgariei este adeseori sărăcăcios și îmi aduce aminte că, totuși, poate suntem norocoși și ar trebui să lăsăm timpul să decanteze impuritățile. A fost un drum lung, dar frumos. Un astfel de drum este o ocazie foarte bună de odihnă mentală, dar și pentru lectură.
Locul desfășurării Turnirului de Poezie este de un misticism vâscos, care aproape se lipește de piele. Pe o parte, Marea Egee, pe cealaltă parte, Muntele Olimp, iar la mijloc, momentul înfloririi magnoliilor, cumulat cu momentul înfloririi poeților.
Întâlnirea cu poeții greci a fost una deosebită, iar dacă ceva poate sfărâma barierele de care ne împiedicăm, poezia este accea care le poate spulbera. Două dintre limbajele universale: matematica și poezia. Să le păstrăm sănătoase și să le încurajăm.
Punctul culminant a fost atunci când poezia a îmbrăcat hainele de gală. Recunosc că sunt foarte atent atunci când este vorba de poezie și de aceea pot spune că juriul a avut o misiune foarte grea. Ceea ce a făcut ca totul să fie unic a fost faptul că toți participanții au fost diferiți, dar înalți. Cât de înalți? După cum ar spune Alina Livia Lazăr, o voce poetică pe care o admir, atât de înalți încât s-ar apleca să treacă pe sub cer.
Felicitări câștigătorilor, felicitări tinerilor pentru prestația fenomenală, felicitări poeților consacrați pentru constanță.