Orice perioadă din istoria literaturii române a avut paraziții ei. Însă niciodată mai mult ca acum. De regulă despre astfel de specimene se tace sau sunt ignorați pur și simplu. Însă, în ultima vreme, insistența lor de a avea tot felul de drepturi, fără a nu avea nicio obligație, îi scoate în evidență, nu doar prin pretenții de tot felul, ci și prin prezența lor din ce în ce mai vizibilă peste tot. Ei cred că legitimarea lor prin apartenență la breaslă le conferă dreptul la a visa chiar la nemurire. Într-un fel sau altul, aceștia, nu numai de azi, ci din totdeauna, au fost cuprinși în tot felul de antologii și istorii, aceasta dîndu-le șansa de a parazita în continuare.
De exemplu, Eminescu a aflat despre poeții de dinaintea lui din cele cinci volume ale primei antologii de scrieri românești, Lepturaru rumânesc a lui Aron Pumnul, poeți pe care apoi, în parte, i-a introdus, pe cînd era la Viena, chiar din toamna lui 1869, în Epigonii. Primul istoric literar de profesie, Nicolae Cartojan, i-a reamintit în Istoria sa. Cum, de altfel, și G. Călinescu, selectînd doar numele meritorii, i-a diagnosticat pentru posteritate. Mircea Scarlat, regretat prin plecarea lui timpurie, i-a menționat așa cum au fost în Istoria poeziei românești, lucrare dusă, din păcate, doar pînă în anii patruzeci. La fel și ceilalți istorici literari precum Eugen Lovinescu, Ioan Rotaru, Al. Piru, D. Micu, Alex. Ștefănescu, Nicolae Manolescu, Ioan Holban, Cristian Livescu i-au inclus în istoriile lor de diferite concepții, fie în analize, fie doar pomeniți la „autori de dicționar“. Și, ca să menționez de la început ceea ce vreau să arăt în acest articol, lista lungă de poeți uitați, modești ca valoare, dar prezenți în epoca lor, recent, prin scoaterea la iveală a unor poetese din secolul trecut, Al. Cistelecan ne reamintește multe nume uitate, înlăturînd praful de pe copertele unor cărți ale acestora. Mulți dintre poeții aceștia rămân și pe mai departe doar în acele pagini peste care trec doar cei curioși de fenomenul poetic de la noi.
Puzderia de poeți, așa cum erau cei din valurile de caracudă ce veneau la Junimea să-și caute nemurirea prin tot felul de versuri schiloade, au plecat în uitare așa cum au venit. Cei din secolul XIX nu aveau mize mari în actul creației, în afară de îndulcirea unui trai cît de cît și o alinare a sufletului, dar făceau parte din culoarea vremii, unii ca rapsozi, alții ca făcători de versuri după modelul Conachi, să zicem, sau al trubadurilor medievali. Versurile lor erau citite fetelor sau cucoanelor de către amorezi și asta le atașa chipului o aură cu aparență de glorie. Erau mulțumiți cu o para, cu o cană de vin, cu oploșirea pe la vreo curte mai de doamne ajută. Nu se gîndeau să-și publice versurile; această situație era în apanajul celor bine puși în ierarhiile vremii, așa cum erau cei din stirpea lui Dosoftei, Conachi, Alecsandri, ori cei din sud din jurul tiparniței lui Macarie sau din preajma curților Văcăreștilor, ori de factura absolut creativă și artistică a lui Anton Pann. Emulația era, deci, în jurul vieții lăutărești sau a unor boeme, în care fermentul poetic era ca un borhot bine fermentat în alambicuri. Ar fi aici de menționat și Ioan Budai-Deleanu, a cărui epopee a ieșit la iveală abia la începutul primului sfert de veac al secolului XX, dovedindu-se a fi printre geniile date de acest spațiu românesc.
Însă odată cu afirmarea lui Eminescu și a noii limbi literare iscate din deprinderile cărturarilor, cît și cu apariția lui Macedonski, poezia s-a așezat în alte paradigme și a fixat alte mize. Cartea tipărită a deschis căile spre o legitimare de tip scripta manent și, astfel, aceasta devenind și o miză a atingerii nemuririi, de cele mai multe ori doar iluzorie. Aparițiile în foile literare, în revistele deja de prestigiu, în broșuri ce circulau din mînă în mînă dădeau o altă legitimare celor care se considerau barzi.
Perioada interbelică, în schimb, a deschis, prin această formă de legitimare a „talentului“ poetic, izvorul nesecat al veleitarilor. Zeci și sute de noi „poeți“ apăreau pe piața literară, uneori ca ciupercile după ploaie, ori ca roua de dimineață, care, pe la prînz, dispărea și lăsa iarba să se usuce, așa cum iute se uscau versurile unora dintre ei. Talentul poetic era ca pojarul, o boală care dispărea așa cum apărea, uneori prin vaccinuri, alteori de la sine, lăsînd pe fețe imberbe urme, cratere mici pe care numai bărbile de mai târziu le acopereau. Din această puzderie, parazitară în fond, se iveau și nume care rămîneau în paginile istoriilor literare ca semne ale unei evoluții a poeziei românești. Aruncați o privire peste perioada interbelică și veți vedea nume adevărate de poeți, de la cei tradiționaliști la cei moderni, de la cei ai avangardei la cei ai simbolismului și supra realismului. Oricît ecarisaj critic s-a făcut, și s-a făcut prin poziția unor importanți critici de la Călinescu și Lovinescu la alții ca ei, apariția și existența acestor paraziți literari s-a făcut remarcată, fiind, în fond, acel bulion necesar unui sos din care vor gusta cei care vor aprecia și altfel de produse la îndemînă.
Înmulțirea acestora a devenit o epidemie cu trecerea timpului, fiind, în justificarea apariției lor, mereu repetată sintagma „românul s-a născut poet“, încît, trecînd prin perioada proletcultismului, cînd făcăturile erau apreciate ideologic, porțile spre gloria literară au creat facilități de care s-au folosit cei cu o tenacitate deosebită, de regulă oportuniștii. Iar după trecerea acestei boli ideologice, de influență bolșevică, după un dezgheț evident, însă supravegheat încă de cenzura ceaușistă, Festivalul Muncii și Creației „Cîntarea României“ a dat drumul unei emulații creative de nestăvilit. Atunci au apărut tot felul de „paraziți literari“ care, cu o diplomă în mînă, au deschis uși care i-au așezat în linia de control a poeziei de la noi. Nu a ținut mult, dar a lăsat urme adînci pe harta așa-zisei poezii de la noi. Fala de a fi poet de această factură a scrîntit mintea multora, a încurcat drumuri și a creat o categorie de versificatori care au îmbrățișat fie dicteul automat, fie mimetismul, versificarea facilă, fără stare poetică, fără valoare literară.
Această tară creativă, să o numesc așa, a continuat și după 1990, dar mai ales după 2000, cînd, mai mult ca niciodată, au apărut „poeți debutanți“ după vîrsta de 70 de ani, care în doar doi-trei ani și-au făcut numărul de cărți necesare pentru a intra în Uniunea Scriitorilor urmărind doar avantaje materiale. Și, dacă ar fi fost numai atît, n-ar fi fost chiar atît de grav, dar acest gen de paraziți literari sunt extrem de activi, de prezenți la tot felul de manifestări culturale, mereu pe listele de invitați, în așa fel ca prin prezența lor în mijlocul cititorilor să deterioreze mult imaginea scriitorului, poetului român în acest caz. Cu astfel de înlocuitori ai scriitorilor autentici, retrași sau ignorați de organizatori la fel de mediocri ca ei, acești impostori sunt răul cel mai mare care a dus la receptarea scăzută a scriitorului român. Fără o conștiință a propriei valori, dar cu o părere extrem de bună față de ei înșiși, aceștia au devenit atît de agresivi, încît, dacă îi ignori, te poți trezi cu amenințări și acuze. Sunt mulți, sunt și legitimați, cei mai tenaci dintre ei, membri ai Uniunii Scriitorilor, ce mai!, încît, în lipsa ecarisajului critic, sunt ca maidanezii nesterilizați, care se înmulțesc fără limită, fără opreliște. Sunt, desigur, parte a îmbolnăvirii societății și a stricării limbii române, pentru că cei mai mulți dintre ei sunt și agramați. Dar la ce te poți aștepta de la niște paraziți, decît la proliferarea bolii în care ei se simt bine și, nu-i așa?, la locul lor.