Sunt rare romanele ce traduc, prin textul şi sunetul lor, gustul de cenuşă al crepusculului, evocând amurgul unor vieţi şi intuind, prin timbrul lor, naşterea unei alte lumi. Şi sunt cu atât mai preţioase textele ce conţin, în substanţa lor, frământarea delicată şi muzicală a melancoliei şi trecerii. Venind din această tradiţie, capodopera lui Joseph Roth, Marşul lui Radetzky este testamentul unei sensibilităţi profetice şi tulburate, elegie pentru Imperiul Austriac şi criptă în care se adăpostesc spectrele neliniştite ale Europei Centrale.
Romanul lui Joseph Roth ţine de o matrice mittteleuropeană ce pare, astăzi, la o sută de ani de la 1918 şi sfârşitul acelui univers, la fel de ireală şi de stranie precum un basm citit în copilărie. Teritoriile peste care se întindea steagul Habsburgilor sunt divizate între alte naţiuni, iar milioane dintre cei care au trăit să vadă noul mare război de la 1939 au devenit devenit amintire, o dată cu Holocaustul.
Mitul imperial, pe care textul lui Roth îl invocă, este, astăzi, un obiect de muzeu, iar admiraţia pentru ordinea dublei monarhii este privită, în mai toate statele născute pe ruina Imperiului, ca un fapt intelectual subversiv. Cântecul de lebădă al lui Roth vine de foarte departe, din acea Europă a echilibrului şi stabilităţii pe care o recuperează şi Stefan Zweig în Lumea de ieri – o Europă dominată de valori Biedermeier şi de credinţa că fiinţa Împăratului Franz Joseph este la fel de eternă ca şi disciplina sa austeră pe care viaţa sa o întruchipează.
Spaţiul romanului lui Roth este cel al provinciei habsburgice. Neamul von Trotta este aureolat de nimbul legendei. În lupta de la Solferino, bunicul a salvat viaţa Împăratului. Bunicul transmite fiului şi nepotului său acest legat al datoriei şi fidelităţii faţă de codul onoarei şi al virtuţilor austriece. Fără a fi germani prin naştere, oamenii din marginea imperiului sunt împinşi spre centru prin forţa de integrare a ritualurilor şi tradiţiilor. Imitaţia vestimentară la care recurge dom nul von Trotta, prefectul, nu este un detaliu accidental, ci expre sia acestei voinţe de a da timpului care se scurge un zăgaz şi un sens. Prin or dine şi ierarhie, prin cum pănita succesiune a zilelor, îm pă ratul şi funcţionarul caută să îndiguiască şi să domesticească progresul şi schimbarea, visând la armonia familiară invocată nostalgic.
În ro ma nul său, Roth a pus întreaga fibră vizionară a intelectualului ce caută, în anii de după 1920, limanul salvării. Înspăimântat de fanatismul naţionalist ce culminează cu anul 1933 din Germania , Roth nu aderă la biserica laică comunistă venerată de atâţia dintre contemporanii săi. Utopia sa este utopia austriacă, este ataşamentul faţă de setul de instituţii în care se închide lumea care a fost.
Destinul tânărului von Trotta, mergând către întâlnirea cu moartea, este destinul lui Roth însuşi. Exilatul care nu îşi află liniştea alege, ca şi Zweig, câţiva ani mai târziu, să părăsească Europa furtunilor şi rătăcirilor. În dubla identitate, de evreu şi de loial supus al dublei monarhii, Roth a găsit o cale de a reconcilia contrariile, de a descoperi rădăcini şi de a imagina speranţe.
Capodopera lui Roth se alătură altor două romane ce se nasc din contemplarea acestui sfârşit de ciclu istoric – Peripeţiile bravului soldat Ŝvejk şi Pădurea spânzuraţilor. Şi dacă Hasek şi Rebreanu se despart de fidelitatea imperială prin grotesc sau exaltare tragică, Roth se încăpăţânează să ducă mai departe luptele pierdute de cei pe care îi admiră. Sobrietatea întunecată a finalului de roman traduce asumarea destinului de către Roth însuşi. Până la căpăt şi încă mai departe.