O datorie de onoare: să nu-i uităm pe cei dinaintea noastră. Dar, în fapt, avem cum să-i uităm? S-ar zice că nu, căci suntem toți versiuni ale lui Ianus Bifrons, cu o față îndreptată spre trecutul copleșitor și cu alta spre viitorul fără chip. Prezentul vieților noastre conține ca o mireasmă vagă, ca o ceață nedeslușită viitorul nostru și, mai cu seamă, acest prezent este încărcat de trecutul nostru, pe care-l cară în spate ca pe o greutate destinală, de neînlăturat. Tot ce-am trăit și chiar tot ce n-am trăit, întâmplări, ființe, stări, uneori păstrându-și contururile precise, alteori estompate, rătăcite în adâncurile memoriei, sălășluiesc în noi și ne determină indenegabil existența. Dar nu în general despre raporturile noastre individuale cu propriul trecut vreau să vorbesc aici, ci strict despre legătura fiecăruia dintre noi, cei care ne îndeletnicim cu scrisul literar, cu creatorii dinaintea noastră. Când spun să nu-i uităm pe cei dinaintea noastră, la aceștia mă refer și la datoria pe care o avem de a nu-i ignora. Chiar și cei mai nepăsători și mai auto-centrați dintre noi e imposibil să nu regrete pe unul sau pe altul dintre scriitorii dispăruți și să nu fie afectați de absența unora dintre protagoniștii de altădată ai spațiului literar. Așa că m-am gândit să le propunem colaboratorilor României literare un anume exercițiu de rememorare, întrebându-i: Dintre scriitorii plecați dintre noi în acești ani sau mai demult cui îi simțiți în mod acut lipsa? Dacă v-ar sta în puteri, pe cine ați vrea să aduceți iar printre noi, pentru valoarea literaturii sale, pentru prezența sa publică, pentru însușirile sale umane, pentru calitatea sa de prieten? Alegeți un singur nume de scriitor. Recunosc, lista mea este lungă, cu justificări diferite. Dan Cristea, aș rosti imediat: pentru calitatea criticii și eseisticii sale, pentru simțul sigur al valorii literare pe care l-a demonstrat, pentru solidaritatea literară pe care mi-a arătat-o tot timpul, în împrejurări oricât de grele, pentru finețea sa sufletească și capacitatea de a se manifesta ca prieten. Și, neîndoielnic, aș adăuga Nicolae Manolescu: capabil ca nimeni altul să joace rolul de spiritus rector al literaturii române; am avea mare nevoie și astăzi, sau mai ales astăzi, de cineva care să dețină cu îndreptățire această poziție centrală, în stare să cuprindă și să valorizeze literatura noastră în întregul său; tot pe el l-aș aduce înapoi și pentru strălucirea nepieritoare a scrisului său, și pentru prietenia care ne-a unit. De la aceste două nume aș sări la numele câtorva scriitori din generația mea, de care n-am fost neapărat apropiat, dar care au avut parte de un popas nedrept de scurt aici, printre noi, în iarmarocul lumii vesel-trist: Traian T. Coșovei, Ion Stratan, Mariana Marin, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun. Aș vrea să revină printre noi și nu oricum, ci în cea mai prielnică vârstă creatoare a lor. Sunt curios ce scrieri literare ar fi reușit să ne dăruiască, dacă timpul le-ar fi arătat mai multă îngăduință. La fel, mi-aș dori să se întoarcă Alex Ștefănescu, Gabriel Coșoveanu, Bucur Demetrian, Patrel Berceanu, Aurel Dumitrașcu, Cristian Popescu, Ioan Es. Pop și Ioan Moldovan, care s-au prăpădit înainte ca înzestrarea lor literară să fi ajuns la maxima întrupare în cărți scrise. Nici Nichita Stănescu, Marin Sorescu și Marin Preda, toți scriitori excepționali, nu s-au bucurat de o viață lungă. Mi-ar plăcea să se înapoieze aici și să mai scrie, sigur ar fi spre câștigul nostru, al cititorilor pasionați de literatura română. După cum, dacă mi-ar fi la îndemână gesturile de magie, ar fi minunat, deși ei n-au trăit puțini ani, să-i fac să revină și nu oricum, ci în momentul culminant al forței lor creatoare, pe prozatorii marcanți ai generației ’60, Țoiu, Bălăiță, Bănulescu, D. R. Popescu. Și, dacă tot ne-am plasat într-un orizont de bună vrăjitorie, aș merge mai departe și i-aș reînsufleți pe Eminescu, Arghezi și Blaga, pe Creangă, Caragiale, Rebreanu și Camil Petrescu. Cum ar fi să fie toți laolaltă, plini de har și de incomparabilă energie a minții transformate în pagini de literatură română? Ar fi, desigur, neasemuit. Ei, dar văd că m-am întins în alegeri, ne permis de mult, până acolo încât lista, care trebuia să se limiteze la un nume, s-a tot lărgit și include cam tot ce este viabil în litera tura noastră. E lipsă de măsură aceasta sau e o probă a atașamentului față de scriitorii români și operele lor? În orice variantă, exercițiul de rememorare propus, un singur nume de scriitor român care să fie reînviat, e ratat în cazul meu. Nu-mi rămâne decât să sper că vor fi mai destoinici și mai disciplinați ceilalți respondenți participanți la anchetă și se vor achita de sarcină, așa cum o cere regula stabilită. În ceea ce privește răspunsul meu, să observăm că opțiunile mele cuprind scriitori de vârf care au, cam toți cei numiți, o anume însușire: pot fi considerați, pe bună dreptate, feriți de efemeritate. Adică, sunt scriitori care, și dacă nu mai sunt înviați, și-au cucerit locul în seria perenă. Și atunci ce înțeles are demersul meu de a spori lista până la a cuprinde tot? E expresia unui fel de „lăcomie” de a vedea atinse și depășite limitele unei maxime potențialități creatoare românești? Poate.
Încă un detaliu pe care se cade să-l avem în vedere. Întrebarea avea/ are și o componentă sentimentală. Astfel încât putem să ne gândim și la cineva, un scriitor cu o bibliografie decentă, nu neapărat extraordinară, de care am fost foarte legați sufletește și care a făcut foarte mult bine comunității literare, ca Traian Dobrinescu, de pildă. Valoarea umană, caracterul fac și ele parte din atributele esențiale prin care se definesc și se disting semenii noștri și, în particular, cei din tagma noastră, a ficționarilor, a criticilor și stihuitorilor. Operația de întoarcere printre noi a celor nominalizați aici și a altora nu s-ar rezuma doar la reînsuflețirea lor, ci ar tinde la mai mult și anume, ca toți să revină aici, cum spuneam, în culmea formei creatoare. Căci, din nefericire, avem destule exemple de literați care au rămas în viață, dar nu mai sunt activi ca scriitori, au încetat să scrie. Ceea ce desigur ne umple de amărăciune privind condiția umană nu o dată ingrată.