Primul cuvânt care-mi vine în minte atunci când aud de Jean-Paul Sartre și Simone de Beauvoir e perversitate. În cel mai deplin și concret sens al cuvântului: „Înclinare spre rău, plăcere (patologică) de a face rău, de a provoca suferință și de a se bucura de suferința altuia; deviere de la normal a instinctelor, a judecății; tendință (patologică) de a comite acte imorale; corupție; depravare; imoralitate; anomalie sexuală“ (DEX). Toate acestea se regăsesc din abundență în activitatea lor publică, dar și, cu asupra de măsură, în cea privată. Adepți a ceea ce s-a numit în epocă „un experiment existențialist radical“, ei au trăit într-o complicitate greu de înțeles în afara unui program de viață extremist. Complicitatea dintre ei a inclus atât politica (ambii au fost comuniști impenitenți, deși n-au aderat oficial la Partidul Comunist Francez: fidelitățile lor erau direct legate de Moscova, iar în perioada când maoismul a sucit mințile multor intelectuali europeni, de China), cât și sexualitatea. Nu mă refer doar la nesfârșitele șiruri de „infidelități“ – tolerate, ba chiar încurajate de ambele părți –, ci la felul în care s-au comportat cu partenerii de activități amoroase atunci când interesul față de ei se stingea. Adepți, în teorie, ai „cumpătării“ propovăduite de comunism, ambii au fost mari consumatori de plăceri licite și ilicite. Istoria vieții lor conjugale (deși n-au fost căsătoriți niciodată) e plină de ciudățenii. De altfel, se considerau doar „parteneri fundamentali“, ceea ce însemna că își permiteau luxul de a avea oricâte alte relații sentimentale și sexuale. Mai mult: își povesteau cu lux de amănunte poveștile de amor. Așa au conviețuit mai mult de o jumătate de secol, rămânând în ochii publicului un exemplu de aliniere politică extremistă și de libertinaj.
Câtă iubire a existat între ei și câtă necesitate de a-și coordona instinctele poate descoperi oricine citind La cérémonie des adieux (1981). E o dare de seamă, scrisă de Simone de Beauvoir cu o înspăimântătoare detașare și cruzime, despre ultima parte a vieții lui Sartre. Degradarea fizică, orbirea, mizeriile fiziologice, diminuarea funcțiilor cognitive sunt redate cu o răceală și un cinism inimaginabile. Ele spun mai multe despre Simone de Beauvoir decât ar fi spus orice examen psihiatric și orice confruntare cu ghidurile morale vechi sau noi. Întinsă pe parcursul a zece ani, relatarea se bazează, în principal, pe notațiile de jurnal ținute de autoare în acel interval. Simptomele bolii lui Sartre s-au instalat încă din anul 1970. După câte o seară petrecută în compania alcoolului, a doua zi abia se ținea pe picioare, se lovea de mobilier și nu găsea direcția spre ușă. Dar chiar când bea mai puțin, efectele erau instantanee: se bălăngănea în timp ce umbla și avea nevoie de ajutor chiar pentru a urca în taxi. Iar la coborâre, aproape cădea în nas.
Cu un sadism abia reprimat, partenera lui Sartre înregistrează amănuntele unui proces de alterare fizică evident: „un abces bucal“, „grave probleme circulatorii în regiunea stângă a creierului (cea a limbajului), îngustarea vaselor sanguine“, atroce suferințe dentare. Dar, în tot acest timp, Sartre nu și-a încetat inițiativele militante de extrema stângă. Cu infinit tupeu, nu obosea să propună alternative la socialismul deja falimentar, agățându-se precum înecatul de un pai, de fantasme ideologice de un ridicol incomensurabil. Iar metoda de a le impune implica, obligatoriu, violența. El cerea construirea „unui alt socialism, descentralizator și concret, după modelul universalității unice a bascilor, unde ETA se opune tocmai centralismului abstract al opresorilor“.
Pentru neinițiați, ETA (Euskadi Ta Askatasuna – „Țara bascilor și libertate“) a fost o organizație teroristă, înființată în 1959. Adepți ai furiei distructive, membrii grupării au adoptat lupta armată, punând la cale sute și mii de atentate și asasinate. Țintele sale au vizat și un prim-ministru al Spaniei, Luis Carrero Blanco. Între 1980 și 2000, campania teroristă s-a concentrat nu doar pe politicieni, militari și polițiști, ci și pe civili. Barbariile ETA au intrat într-un proces de remisiune în 2011, iar în 2018 formațiunea și-a anunțat autodizolvarea. Acesta era genul de acțiuni prin care Sartre voia să construiască „omul socialist, pe baza pământului său, a limbii și prin reînnoirea moravurilor. Doar pornind din acel punct omul va înceta să fie produsul produsului său, pentru a deveni în cele din urmă fiul omului“. Astfel de elucubrații erau rostite cu toată seriozitatea, fiind lăsate să circule în lume prin intermediul revistei Temps modernes, unde erau susținuți și bretonii, și occitanii și, în general, „toate minoritățile naționale oprimate de centralism“. Concomitent, Sartre participa alături de maoiști la diverse incursiuni de destabili – zare a Franței, cum a fost ocuparea bazilicii Sacré- Coeur din Montmartre, o înfruntare sălbatică între poliție și „insurgenți“ soldată cu victime.
În tot acest interval, Sartre își împărțea viața între Simone și Arlette Elkaïm – tânăra algeriancă sosită în 1956 pentru studii la Paris. Arlette a devenit în scurtă vreme amanta profesorului ei, fiindu-i totodată secretara și colaboratoarea cea mai apropiată. Finalmente, a adoptat-o oficial ca fiică. În oglindă, Simone de Beauvoir a parcurs cu studenta ei de la filozofie, Sylvie Le Bon, același traseu: interes profesional, iubire carnală, înfiere. Într-una din serile în care decisese să locu – iască la Simone, aceasta a constatat că Sartre „se bâlbâia și mormăia“ și că avea gura strâmbă – simptome ale unei stări grave pe care le consemnează cu detașarea unui entomolog. De altfel, ea mențio – nează: „Îmi promisesem să-mi păstrez sângele rece“. În fond, Sartre nu era pentru ea decât un pacient cu probleme de sănătate din ce în ce mai grave.
În ciuda stării fizice deplorabile, filozoful marxist n-a renunțat „la doza obișnuită de whiskey“, iar consecința a fost că nu mai putea articula un singur cuvânt și nu mai era în stare să se târască până la pat. Starea lui era atât de decrepită încât „țigara îi cădea necontenit dintre buze; Sylvie o ridica de pe jos, i-o întindea, el o lua și atunci îi cădea dintre degete. Această scenă s-a repetat de nu știu câte ori“. În loc să apeleze la un medic, Simone a găsit potrivit să pună muzică. Alegerea ei e psihanalizabilă: Requiemul de Verdi. Cu o sforțare, Sartre a comentat: „Nu se putea găsi o muzică mai potrivită“.
Toate acestea s-au petrecut în fazele incipiente ale bolii. Ulterior, detaliile reținute în scris de complicea lui ideologică sunt din ce în ce mai atroce. Ea consemnează frecvent că Sartre rămăsese cu gura strâmbă și că-și folosea cu greutate din ce în ce mai mare mâinile, că durerile resimțite pe limbă nu-i îngăduiau să mănânce normal. Ceea ce n-o împiedică să călătorească săptămâni în șir în compania amantei sale, Sylvie, pe când partenerul ei era lăsat în grija lui Arlette și a Wandei Kosakiewicz, o actriță ucraineano-poloneză stabilită la Paris. Aceasta fusese și ea cândva amanta lui Sartre – ca și sora acesteia, Olga Kosakiewicz, față de care și Simone de Beauvoir își manifestase interesul erotic. Sartre avea o perspectivă destul de lucidă asupra situației în care se afla. Era conștient că-și epuizase „capitalul de sănătate“ (capitalul – iată un cuvânt pe care-l detestase întreaga lui viață: vedea îl el sursa tuturor relelor și luptase din răsputeri pentru a-l lichida). Era convins că nu va depăși limita celor șaptezeci de ani, deși avea să trăiască aproape șaptezeci și cinci. Perspectiva din care au fost priviți ultimii lui ani de către Simone de Beauvoir e una din cele mai lipsite de empatie ce pot fi imaginate: „Mi-a vorbit și despre înmormântarea lui. Voia o ceremonie foarte simplă. Voia să fie incinerat. Și, mai ales, nu dorea să ajungă la cimitirul Père-Lachaise, alături de mama și de tatăl lui vitreg. Voia ca sicriul lui să fie însoțit de un număr mare de maoiști“. Pentru Sartre, orbit de ură împotriva capitalismului, a imperialismului, a Americii, maoiștii erau singurii militanți care identificau politica cu morala. Această revelație l-a făcut să se proclame „un intelectual nou“, opusul revoluționar al „intelectualului clasic“. Drept urmare, renunțase, după revoltele studențești de la Paris din mai 1968, chiar la îmbrăcămintea care ar fi putut face din el un „burghez“. Abandonase costumul și cravata în favoarea mult mai proletarului pulover: exhibiționismul n-a fost cea mai neînsemnată însușire a personalității sale.
Cei care mai cred în inteligența lui Sartre ar trebui să reflecteze la câteva episoade care i-au marcat partea finală a existenței pusă în slujba cauzelor extremiste. Invitat în 1972 la Bruxelles, a ținut să vorbească în termeni radicali despre cele două justiții. Una, „de clasă“ (adică cea a statului, care se baza pe legi) și alta, o „justiție populară“, ce trebuia impusă prin mijloace violente: „Există două justiții; una, birocratică, menită să înlănțuie proletariatul de condiția sa, și alta, sălbatică, care este momentul profund în care proletariatul și plebea își afirmă libertatea împotriva proletarizării. Sursa oricărei justiții este poporul. Am ales justiția populară ca fiind cea mai profundă și singura adevărată“.
Apoi a adăugat: „Dacă un intelectual alege poporul, trebuie să știe că timpul semnăturilor pe manifeste, al întâlnirilor de protest pașnice sau al articolelor de protest publicate de ziarele reformiste s-a încheiat. Nu mai e vorba de a vorbi, ci de a încerca, prin toate mijloacele pe care le ai la dispoziție, să dai cuvântul poporului“.
Și când te gândești că partenera lui de viață înregistra cu aceeași impasibilitate și monstruozi – tățile ideologice, și faptul că avea gura strâmbată de boli, că bea fără măsură și că nu reușea să ajungă singură până la pat…