Aniversarea din precedentul articol cu același titlu a fost, evident, aniversarea unei tragedii. Dar există și aniversări semnificative care nu pleacă de la o tragedie, ci de la ceea ce am putea numi o tragi-comedie. Celor 25 de ani de la 11 septembrie le pot corespunde 10 ani de la o farsă politică. Exemplu vizibil – evenimentul intrat în istorie sub numele de Brexit, cei 10 ani de când Marea Britanie nu mai este membru al Uniunii Europene, fapt petrecut ca urmare a unui referendum câștigat de anti-europeni.
E drept că rezultatul votului a fost extrem de strâns, aproape contestabil (51% din votanți pentru ieșirea din UE și 49% pentru rămânerea în UE), dar cele două mici procente au decis soarta uneia dintre cele mai importante țări din lume.
Dacă votul din urmă cu 10 ani s-ar reface astăzi, probabil că pro-europenii ar câștiga detașat: slabă consolare! Acest lucru e imposibil: când un popor comite o eroare gravă, el va fi obligat să-i suporte până la capăt consecințele.
Lumea a văzut foarte repede, după Brexit, că o mare parte a britanicilor se lăsaseră păcăliți de niște politicieni iresponsabili care au făcut contra Uniunii Europene o campanie mincinoasă. Marile avantaje pe care Regatul Unit ar fi trebuit să le câștige în urma ieșirii din UE s-au dovedit iluzorii. În schimb, viața majorității populației britanice a devenit mai grea și mai nesigură.
Nu este pentru prima oară că în țări civilizate și evoluate se produc asemenea evenimente. Mulți dintre germanii care, prin votul lor, l-au adus pe Hitler la putere în alegerile din 1932 ar fi votat cu totul altfel în 1937, dar regretele s-au dovedit inutile: dictatorul ales prin vot perfect liber a avut grijă ca, odată instalat la cârma țării, să renunțe la alegerile democratice, să dizolve opoziția, să introducă teroarea ca mijloc de guvernare și, în final, să dezlănțuie al Doilea Război Mondial. Dacă ar fi bănuit ce urmări va avea votul lor, votanții pro-Hitler din 1932 s-ar fi gândit de două ori mai înainte de a-și introduce buletinul în urnă.
Din nefericire, nu putem întoarce înapoi istoria. În schimb, putem medita asupra ei. Rolul hitlerismului în declanșarea tragediei mondiale a intrat de acum în istorie. Brexit îi privește primordial pe britanici, dar prin reflex privește întreaga Europă.
Chiar dacă va fi considerată drept un reflex reacționar și elitist, o concluzie logică mi se pare că se schițează: ideea că votul universal este cea mai bună cale pentru rezolvarea marilor decizii naționale mi se pare o prostie fără seamăn. Popoarele pot fi, global, prostite – și nimeni nu e vinovat de asta. Pare ridicol astăzi să optezi pentru votul cenzitar, dar sacrosanctul principiu „un om – un vot“ poate duce la dezastru. Niciodată votul unui profesor sau al unui jurist nu poate fi echivalat cu votul unui analfabet alcoolic; dacă totuși va fi, rezultatul alegerilor se prezintă viciat încă din plecare.
A forma un grup restrâns din cei mai pricepuți oameni ai comunității și a-i încredința acestuia conducerea treburilor obștești a reprezentat soluția pentru guvernare încă din faza antică a societății omenești. Este o prezumție să ne închipuim că suntem mai deștepți decât oamenii din urmă cu 3000 de ani: suntem mai informați, dar nu mai deștepți. O bună parte a instituțiilor moderne a fost construită plecând de la premisa falsă a superiorității oamenilor de azi în raport cu anticii.
Prin urmare, principiul „un om – un vot“ ar trebui repus în discuție – și asta nu în virtutea unei opțiuni ideologice, ci doar în numele bunului simț. Despre care unii au crezut că ar fi trăsătura umană cel mai egal răspândită.