Exilatul Virgil Ierunca, plecat din România ca să-i boicoteze istoria vitregită, a ajuns la Paris să trăiască patruzeci de ani pentru a recupera românitatea. Grație unei adecvate înțelegeri de sine și a identității etnice, patria a fost regăsită în absență, după experiența pierderii ei: „Și trebuie să recunosc – simplu – că regăsirea mea trece printr-o înrădăcinare: România” (Trecut-au anii…, Fragmente de jurnal. Întâmpinări și accente. Scrisori nepierdute, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 45). După despărțirea dureroasă de locul de origine, însoțită de succesive dezvrăjiri, a fost posibilă convertirea: „Pentru mine, orice exilat e, într-un fel, pe drumul Damascului” (ibidem, p. 90). Creștinului nepracticant Virgil i-a trebuit aproape jumătate de veac să recunoască România pierdută, pentru a ajunge la concluzia „Acum știu: am rădăcini” (ibidem, p. 79).
Părăsirea la timp a țării preschimbate curând în spațiu concentraționar a însemnat pentru autorul cărții Fenomenul Pitești salvarea libertății de expresie, dar și asumarea îndatoririi de a vorbi în numele celor cărora li s-a impus regimul tăcerii. Efectul nescontat a fost „o insomnie de patruzeci de ani” (ibidem, p. 368) cu care, spre deosebire de Emil Cioran, nu plecase de acasă. Abandonarea unei cariere științifice pe malul stâng al Senei a fost decisă în numele stringenței colective: „…mi-am respectat contractul cu mine: acela de a nu evada din urgența românească” (ibidem, p. 369). Rubiconul fusese trecut și, astfel, proiectul doctoral de la Sorbona despre ipostazierile răului în literatură a fost înlocuit cu unul amplu, mereu intrat în stare de grație, despre răul în cultura română.
Orientarea de dreapta aleasă în exil este una dintre consecințele pornirii pe drumul care numai al mătăsii nu a fost. Înainte de a fi ajuns anticomunistul intransigent din străinătate, tânărul Ierunca se manifestase ca intelectual de stânga atras de ideea revoluției permanente, de „Troțki al meu din tinerețe de care, în fond, nu mă lega decât ciocanul cu care Stalin poruncise să i se dea în cap” (ibidem, p. 194). Mărturisirea impunea o nuanță revendicativă: „De Troțki m-am apropiat din cauza rechizitoriului implacabil pe care l-a făcut lui Stalin și «revoluției trădate»” (ibidem, p. 319). Deoarece trădarea idealurilor revoluționare fusese comisă de Stalin, motivația devenea moral-politică, Troțki apărând în postura de victimă acuzatoare. Virgil Ierunca simțea nevoia să relativizeze retrospectiv atașamentul deplin: „Adeziunea nu era însă desăvârșită: referințele lui la un marxism ortodox […] și cultul unei revoluții permanente […] mă opreau totdeauna pe pragul adeziunii” (ibidem). Convertirea la anticomunism s-a datorat indignării morale exprimate anterior prin discurs stângist. Următoarea afirmație limpezește și mai clar lucrurile: „Dacă Troțki n-ar fi fost o victimă [s.a.], poate că nici eu n-aș fi fost «chemat» de «proiectele» sale” (ibidem). Cuvântul „chemat”, pus de diarist între ghilimele, trimite la sfera vocațională a politicii, fiind de înțeles în termenii unei atracții de ordin moral. Așa se explică inflexibilitatea etică și coloratura ideologică din viitoarele comentarii care vor precumpăni în defavoarea criteriului estetic.
Data asasinării lui Troțki este considerată crucială, pentru că „a însemnat pentru mine un fel de răstignire-în-istorie care cerea, neapărat, angajamentul” (ibidem, p. 332). Peste această imagine ce ține de istorie se suprapune una individuală: „Sunt acum răstignit între cei doi negri. Cel din stânga continuă să citească Problemele leninismului, cel din dreapta Mein Kampf” (ibidem, p. 172). Pândite de cele două extremisme ale lor, „stânga” și „dreapta” sunt amenințate cu totalitarismul și de aceea comunismul îl va sili pe „crizistul” Ierunca să vireze la dreapta, după cum fascismul îl determinase să aleagă stânga. Convertirea pe drumul Damascului s-a întâmplat în urma a ceea ce a fost perceput ca fiind o amenințare la adresa demnității: „Am părăsit însă țara. Nu cred că din lașitate, ci din greață […], nu mai puteam suporta «binele» pe care mi-l făceau. (Eram printre puținii tineri intelectuali de «stânga», niciodată înscris însă în partid.) Mi-era greață însă în primul rând de mine – acceptasem, dintr-un fel de ciudată politețe «istorică», mâna întinsă […]” (ibidem, p. 367). Încercare de ispășire a vinovăției, exilul a dus la convertire: „Comunismul m-a făcut – prin reacție la otrăvurile lui planificate – să mă nasc a doua oară. […] A doua oară, am avut privilegiul consimțământului. […] morala, responsabilitatea (încă nediferențiată, e adevărat), îndoiala și întrebarea, ba chiar religiosul ca răspântie mântuitoare […]” (ibidem).
Convertirea ideologică este însoțită de îngrijorata stare de veghe asupra culturii și a esteticului: „Somnul estetic […] n-a luat sfârșit decât datorită amenințării adânci a comunismului” (ibidem, p. 44). Această turnură explică întreaga activitate din diaspora: activitate revuistică, emisiuni radiofonice, polemici nu întotdeauna cordiale, apărarea scriitorilor prigoniți, denunțarea compromisurilor. Eugen Simion observă cu îndreptățire că autorul cărții Semnul mirării practică o critică partizană, în două registre – „unul sacralizant, cultic”, altul „demitizant, «rău», sarcastic” – puse „în slujba unei idei politice, nu estetice” (Moartea lui Mercuțio, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2019, p. 187). E drept că uneori jurnalistul cultural judecă opera literară analizând mai întâi comportamentul moral și atitudinea ideologică a autorului, criteriul estetic fiind lăsat în plan secund. Asumarea rolului de conștiință publică are o justificare istorică reală, însă problema apare atunci când grila etică tinde să devină normativă.
Intransigența morală adoptată în numele responsabilității într-un regim concentraționar duce în scrisul lui Virgil Ierunca și la păgubitoare simplificări decontextualizante. Neîndoios, un scriitor reprezintă, în primul rând, o conștiință publică, iar arta lui are menirea să potențeze veghea acesteia, dar problema apare atunci când evaluarea critică este aplicată fără suficiente nuanțări. În volumul Românește, judecarea nemiloasă a marilor scriitori trăind sub dictatură ilustrează această inadecvare. Scrisul este adeseori încrâncenat și de aceea opinia lui Nicolae Manolescu potrivit căreia „puține alte condeie critice s-au dovedit […] mai oneste şi mai adevărate decât ale lui Virgil Ierunca” („Amintiri”, în România literară, nr. 40/2006) este de pus alături de aceea, mai sus citată, a lui Eugen Simion. Cele două opinii nu se exclud, deoarece autorul culegerii Dimpotrivă poate fi simultan un critic onest și nedrept ce ignoră nuanțele contextuale. De aceea, există riscul ca procesul convertirii să iște noi forme de dogmă, drept consecință a punerii criteriului moral în prim-planul evaluărilor. Tendința de a crede că scriitorul român a avut de ales între Temniță și Academie este maniheistă, riscându-se indistincția între oportuniști și oprimați. În țară au existat diferite grade de compromis, rezistență mocnită, adaptări și forme de supraviețuire. Însă Virgil Ierunca are mare dreptate să creadă că, într-un regim totalitar, prima instanță care trebuie apărată este a conștiinței creatoare și de aceea el preferă să greșească uneori din exces de severitate decât din indulgență.
Parisul îi asigură exilatului libertatea pe care țara natală nu i-o mai îngăduie, dar nu îi oferă sentimentul de apartenență, amintindu-i mereu absența patriei. În 1990, revenirea în România este considerată drept „un voiaj terapeutic” și, privind retrospectiv, înstrăinatul declară: „Am trăit bolnav de absență” (ibidem, p. 349). Mai mult decât atât, Virgil Ierunca mărturisește că, în locurile străine vizitate, se gândea la Voroneț, Maramureș și Delta Dunării. Asimilarea culturii occidentale îi acutizează raportarea imaginară la spaţiul românesc: „…România n-a fost și nu este «pitorească». Peisajul e pentru mine conștiință […]” (ibidem). În schimb, Parisul este subiectul unei relații afective contradictorii: „Mă plimb apoi pe bulevarde iubind până la absurd murdăria acestui Paris îmbătrânit […]. De câte ori mă despart de el, mă reîntorc ca un fiu și mai risipitor” (ibidem, p. 175). Deși iubește orașul de adopție, acesta nu-i aparține complet, expatriatul rămânând suspendat între spațiul originar și acela de elecție, fără să fie vindecat de traumele exilului.
Revenit acasă după mai bine de patru decenii și anunțând în mod public „Aici nu este «Europa Liberă»” (cf. Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016, p. 340), Virgil Ierunca își recunoaște apartenența etnică prin asumarea trecutului. Este o revenire la rădăcinile smulse odată cu plecarea în exil și din nou vorbește despre convertire: „Și dintr-o dată, poate ca o iluminare, m-am convertit (aș putea spune la modul «religios») la România” (ibidem, p. 368). Convertirea se concretizează prin luarea în răspăr a întrebării din Lettres persanes: „«Cum poți să nu fii român?» Au urmat patruzeci de ani de veghe” (ibidem). România este prilej de iubire și vinovăție răscumpărate prin ascetism intelectual, iar nu religios, cum s-ar putea deduce din cele citate mai sus.
În exil, Virgil Ierunca îndeplinește misiunea unui „delegat permanent”, vorbind în numele celor din țară cărora le este interzis să o facă și cinstindu-le astfel suferința. Prioritățile îi sunt clare: „…mai important un articol dintr-un ziar prăpădit din exil decât un eseu galant despre neant la Gallimard”, deoarece primul ajunge la „cititorul imaginar dintr-o temniță românească” (ibidem, p. 369). Cel care a scris despre subiect și predicat se referă la „existența paralelă a unui dublu exil; al celor din afara hotarelor (exilul extern) și al celor dinlăuntrul hotarelor (exilul intern)” (ibidem, p. 353). Primul este „o «aruncare în lume», în cel de al doilea, de o «alegere»”, dar „amândouă situațiile nasc însă din voința de libertate […] demnitatea și responsabilitatea cuvântului” (ibidem).
Libertatea îi sporește responsabilitatea celui din exil și de aici decurge caracterul cavaleresc al onoarei intelectuale pe care Ștefan Borbély îl identifică în scrisul lui Virgil Ierunca: „vocația cavalerească a turnirului cu viziera lăsată: demnitatea de a-l primi pe preopinent în față. […] Nimic nu o zdruncină: nici mizeria, nici foamea, nici bolile” (Dicționar analitic de opere literare românești. Q-Z, coord.: Ion Pop, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003, pp. 247-248). În același timp, întâlnirile cu românii din străinătate reconfirmă sensul misiunii luate: „Fiecare întâlnire cu un «clandestin» îmi provoacă o bucurie neîncăpătoare. […] Am început să-mi iubesc insomnia, s-o cultiv chiar, până a devenit datorie” (ibidem, p. 350). Pierderea somnului este cauzată de faptul că Virgil Ierunca nu are ce și cum să uite. Situația din Țară (cuvânt scris mereu cu majusculă) îl ține treaz, starea de veghe asigurând (in)confortul responsabi lității.