Contextul în care, parcă sub semnul unei urgențe, Maiorescu a publicat Contra școalei Bărnuțiu (1868), Limba română în jurnalele din Austria (1868) și Observări polemice (1869) are în vedere și faptul că Principatele Unite trăiau o gravă criză politică. În viziunea lui, tânărul stat român era în pericol și destrămarea unirii nu era chiar o imposibilitate.Pe 3 aprilie 1866, la Iași, o parte a elitei moldovenești încercase să răstoarne autoritatea existentă și să-l alunge pe principele străin. Iar întâmplările din august 1870, când, cu complicitatea, crede Maiorescu, a liberalilor avusese loc tentativa instaurării Republicii de la Ploiești nu face decât să-l confirme. Tânărul și fragilul stat român chiar risca să devină, cum se mai întâmplase în istorie, cum avea să se mai întâmple încă, simplă monedă de schimb în tranzacțiile teritoriale dintre marile imperii.
Dar în 1871, acuzația de cosmpolitism, care avea deja un istoric, își găsea argumentele și în altceva decât articolele sale din Convorbiri Literare. Intrat în viața politică, ține în Cameră câteva discursuri furlminante care, având ca obiect major chestiuni bugetare, nu principii pur abstracte, alimentează vechea acuzație de cosmopolitism. E vorba de „Contra agitării politice la universitatea din Iași. Pentru întinderea învățământului primar“, din 27 iunie 1871, „Pentru reducerea subvențiunilor la societățile de cultură“, din 28 iunie 1871 și „Contra profesorilor fracționiști“, din 29 iunie 1871. O mică incursiunea în aceste discursuri se impune.
Proiecția de buget prevedea diminuarea sumelor pentru învățământul elementar în favoarea învățământului superior. Or, „dacă e vorba să facem suprimări – și Maiorescu avea să insiste asupra acestui chestiuni în discursuri succesive –, acelea le putem face mai curând în învățământul superior, dar nu ni se cuvine nouă să atingem bazele elementare, pe care este clădit acest edificiu“. Cu o metaforă reluată de câteva ori, „piramida“, spune el, nu este „pe baza ei normală. Astăzi este pusă piramida pe vârf și partea cea mai desvoltată este acea de sus; pe când lucrul trebuie să fie invers“. În fapt, el militează pentru dezvoltarea învățământului elementar, real și de meserii pentru că vede aici chiar esența unui stat care exersează încă principiile democrației. Mai mult, care trebuie să înceteze să-i susțină financiar pe cei care îl atacă în esența sa. Statul are „naivitatea, constată el, a-și plăti funcționari cari să-i surpe temeliile“. Tema revine obsesiv la Maiorescu. Profesorii de la Universitatea din Iași sunt, spune el, „profesori de politică“. „Ar fi o adevărată ironie ca asemenea funcționari pe de o parte să poată lucra sistematic la dărâmarea temeliilor statului așa cum este constituit, și pe de altă parte să se adreseze la același stat pentru a-i cere mijloace pecuniare, garantându-se încă în contra acțiunii lui, prin pretențiuni de inamovibilitate.“ Asociind dezvoltarea școlilor normale cu eliminarea politicii din școli, Maiorescu avea în vedere chiar esența statului democratic. Învățământul elementar „are să dea un șir de cunoștințe, mai ales reale, prin cari să se desvolte agerimea inteligenței țăranilor; iar aplicarea acestei inteligențe la politica dată este treaba liberă a țăranului ajuns la majoritate, și face loc de obiectul unei preocupări în școală“. Orice idee politică, chiar susținerea Constituției din acel moment, i se pare lui Maiorescu un abuz, căci, spune el, „Nu este iertat ca actualitatea să monopolizeze viitorimea“.
Maiorescu gândea lucrurile mai simplu: „Faceți întâi pe poporul român mai cult și mai activ, dați-i prin școli bune și prin o bună dezvoltare economică lumina și independența de caracter a adevăratului cetățean, și apoi forma juridică, după care își va întocmi el relațiunile sale publice și private, va veni de la sine și va fi acomodată stării sale de cultură.“
Dincolo de acest fapt, la mijloc, crede Maiorescu, este o lipsă de viziune economică: „Ne plângem cu toții că avem prea mulți funcționari și că ne lipsește cu desăvârșire burgesia, acea clasă a treia care e sprijinul sistemului constituțional; ne plângem că se mărește ceata de aspiranți la budget; dar nu v-ați întrebat vreodată, dacă statul prin budgetul său nu vine tocmai în favoarea acestui rău social, acestor primejdii a vieții publice? Noi am înființat gimnasii și licee multe, comparativ cu lipsa de scoale reale și de meserii; și nu se face nimic pentru a ne abate de la această direcție, care tinde a face pe toată lumea aspiranți la funcțiuni. Dacă găsiți să se mărească acest bizantinism al funcțiilor, această pânză de păianjen care amenință de a năbuși vitalitatea din statul nostru – atunci, domnii mei, trebuie să încetăm de a hrăni păianjenul, care țese această pânză tot mai departe“. Prin urmare, „dacă e vorba să facem suprimări, acelea le putem face mai curând în învățământul superior, dar nu ni se cuvine nouă să atingem bazele elementare, pe care este clădit acest edificiu.“
Toate acestea dospesc într-un fel în jurnalul lui Titu Maiorescu. Pe 18 aprilie 1870, ideea de a lăsa școlile elementare în seama admirației locale i se pare dezastruoasă căci „poporul va cădea pradă, absolut sigură, celor mai răi demagogi“. Să precizăm că jurnalul mai reține și proiectul pentru o nouă împărțire administrativă? „16 districte, precizează el, în loc de 33“. Și toate aceste reforme au în spate înțelegerea consecințelor: „Dar cum își închipuiesc oamenii o reformă altfel decât cu jertfe?“. Iar apoi: „Iar în ce privește opinia publică, se poate oare introduce o reformă radicală, fără a avea în contra sa jumătate de țară?“. În aceste condiții, Maiorescu gândea chiar o strategie care să se finalizeze cu legitimarea propriilor reforme, acceptate ca soluție ultimă, în lupta „cu bizantinii, cu belferii, cu roșii, cu kogălniceștii“. Totul ar fi trebuit să înceapă cu „o redactare pe deplin solidară a tuturor reformelor în domeniul nostru, război cu los mofturos, o reducere financiară a tot ceea ce este superfluu. Camera, ce va fi proaspăt constituită, va răcni la toate astea, după obiceiul locului, și ne va răsturna. Să ne dăm imediat demisia și să-l determinăm pe principe să accepte de îndată guvernul pe care îl propune majoritatea Camerei; concomitent, să explicăm Camerei că ea poate prelua acum răspunderea pentru starea țării. Acest guvern nu va putea continua, totuși, cu vechea tărăgănare, din cauza ruinei financiare, dar țara a primit, prin noi, ideea reformei și se va întoarce atunci la noi ca la o ultimă salvare, numai că atunci ne va susține“.
Nu rezist tentației de a reține din discursurile lui Maiorescu alte câteva idei de mare finețe, care ar merita, fiecare din ele, analize distincte. Iată-l vorbind, pe 11 februarie 1876, despre adevărul în politică: „Eu nu pot pretinde că posed singur adevărul, eu nu pot decât să fac încercări pentru a produce convingerea unei majorități.“ Sau, pe 23 februarie 1873, despre legitimitatea diferențelor de opinie și parlamentarism: „Dar e evident, d-lor deputați, că statul român nu e nici alb nici roșu, statul român este alb și roșu împreună, și opoziția ce se face de către un partid sau celălalt este iertată până la un punct, până acolo unde nu se atacă chiar fundamentul existenței statului. Prin urmare, nu este iertat să se persecute un partid de către celălalt într-un mod arbitrar, fiindcă trebuie ca existența românilor să meargă laolaltă, și nu înțeleg care român poate să aibă dreptul să zică altui român: eu să exist în stat, dar tu să nu exiști.“ Sau despre parlamentarism (Maiorescu scrie implicit un manual al parlamentarismului): „Oare parlamentarismul la noi nu este altceva decât arta de a interverti lucrurile? De a trece alăturea de adevăr? De a întrebuința timpul și cu cuvintele pompoase pentru a ajunge la alt rezultat decât lămurirea și deslegarea exactă a chestiunilor? Dacă ar fi așa, domnilor, atunci după părerea mea oricine întrebuințează talentul său la asemenea lucruri, strică sistemul constituțional.“
Cât despre acuzația de cosmopolitism? Peste ani, în 1876, Maiorescu propunea următoarea clarificare: „Dacă sub cosmopolitism se înțelege dezvoltarea unui popor fără înfăptuirea ideii naționale, o dezvoltare comună a popoarelor așa încât naționalitatea lor să nu fie un element integrant, un substrat esențial al acestei dezvoltări, atunci din partea mea și din partea tuturor amicilor mei politici declar că nu am fost niciodată, că nu suntem și că nu vom fi cosmopoliți; că nu a eșit niciodată nici din gura, nici din pana mea și nici din gura nici din pana vreunuia din amicii mei un singur cuvânt măcar, care să autorize pe cineva a zice că suntem cosmopoliți; că toți, fără excepțiune am fost și suntem partizani ai ideii naționalității, și oricine a susținut că noi am fi contrari acestei idei, a susținut o inexactitate“, pentru a continua: „cei ce au întrebuințat în contra noastră pentru prima oară strigătul de cosmopolitism, au mistificat opiniunea publică spunând un neadevăr“. În fapt, în vreme ce Maiorescu viza „regenerarea morală a României“, adversarii politici, cum spune Z. Ornea, apelau la „diversiunea «străinismului» și incriminarea de antipatriotism“. Firește că putem invoca aici cuvintele lui Eminescu. La 21 de ani, cînd Eminescu e pus în situația de a suporta, la Viena, acuzația că face parte din adepții lui Maiorescu, el afirmă: „Măsura patriotismului nostru va fi dată de faptele pe cari vom avea ocaziunea de-a le împlini în viitor, iară nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei pe care individul și le alege după plac.“ În același loc avea să afirme: „Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este după cât știm noi naționalitatea în marginele adevărului. Mai concret: Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i național, ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i național, ceea ce-i urât nu devine frumos prin aceea că-i național; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i național.“ „E poate apărarea cea mai bună ce i s-a făcut lui Maiorescu, în afară de cea făcută de el însuși“, spune Lovinescu.