Pașoptist ardent, publicist vivace, om politic incomod, animator al vieții publice, dar și poet cu aspirații înalte, precum și autor al primului jurnal intim din literatura noastră, C. A. Rosetti pare să fi avut mai multe vocații, încercând să le împace pe toate. Analizat dinspre istoria politică, democratul convins se remarcă prin efortul consecvent pentru transformarea societății românești, iar dacă dorim să-l situăm în istoria literaturii noastre, observăm că locul său nu este comparabil (în mod justificat) cu al poeților importanți ai generației sale. Între aceste două poziționări în evaluare se deschide o breșă pentru interpretare, facilitată de apariția postumă Jurnalul meu, în a doua ediție, completă. La lectura lui ne dăm seama de tribulațiile unui tânăr care nutrește idealuri mărețe, dar se simte afectat de discrepanța dintre ceea ce este și ceea ce ar dori el să devină. Aspirațiile se manifestă când sub forma entuziasmului, când sub impulsul autocenzurării, când sub imperiul dezgustului față de sine. Neîmplinirea literară este certă, dar aceasta nu deviază sensul vieții turbulentului temperament romantic, ce dirijează, compensator, energiile spre activitatea public(istic)ă. Opinia Danei Dumitriu potrivit căreia „viața [s.a.] lui este opera lui” (Introducere în opera lui C. A. Rosetti, Editura Univers, Bucureşti, 1984, p. 14) atenționează asupra efortului de împlinire a identității multiple.
Paginile din Jurnalul meu surprind un romantic avându-l drept model pe Byron și care este supus schimbărilor bruște de umoare, când înflăcărate și încrezătoare în destin, când pradă deznădejdilor. Sunt consemnate, adeseori, starea de lene, „secul inimii”, dorința de a scrie și teama de ratare. Astfel de incertitudini dictează ritmul interior al diaristului, care se pune mereu în chestiune. Referindu-se la „polifonia” persoanei sale, Alexandra Indrieș observă opoziția dintre dorința de creație și prăbușirile interioare: „Rosetti n-a devenit, cum ar fi năzuit, un poet adevărat. Nici cel mai învăţat dintre oameni. […] Nici în alte privinţe nu şi-a realizat pe deplin proiectul de om propus de conştiinţa proprie în consonanţă cu epoca şi anturajul. Dar ne-a lăsat o moştenire importantă: exemplul unui admirabil efort de înnoire spre a răspunde exigenţelor vremii” (Polifonia persoanei, Editura Facla, Timişoara, 1986, p. 70). Diaristul visează să fie creator și demn de o misiune națională, dar se izbește mereu de propriile limite, descoperindu-și comoditatea, instabilitatea, vanitatea și dependența de plăcerile imediate: „A! femei, femei! De ce eu vă iubesc” (Jurnalul meu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974, p. 23). El își exprimă suferința și în acelaşi timp improvizează o punere în scenă, pentru a conturarea o imagine convenabilă de(spre) sine. Sinceritatea și teatralizarea nu se exclud, deși paginile diaristice sunt scrise și cu intenția de a fi citite în posteritate. Dincolo de convențiile romantice la modă, importantă rămâne credința, chiar dacă afectată, într-un ideal.
O însemnare despre încercarea de a se trezi devreme surprinde foarte bine lupta dusă cu inerția: „Ciudat, 3 ani şi tot nu am izbutit a mă deprinde să mă scol de dimineaţă, fără a plînge” (ibidem, p. 119). În alte dimineți, somnul apare ca singură mângâiere, aceasta însemnând refugiul compensatoriu când vocea interioară îi spune că trebuie să fie altfel. Alexandra Indrieș vorbește despre un conflict situat la trei niveluri ale eului: „1) omul vechi, 2) omul romantic și 3) omul propriei vremi” (op. cit., p. 66). Complexatul fizic („Eu sunt bine urât la chip, de unde vine că toate femeile ce mă cunoscură, mă iubiră?” – Jurnalul meu, ed. cit., p. 64) este dornic să fie admirat: „Am băgat de seamă şi astă seară că umblând să mă înşel pe mine chiar, voeam să imposez, să mă arăt mare în ochii lui [Andronescu], ca să-l fac să mă admire” (ibidem, p. 28). Este o distanță între a se arăta mare și a părea mare: prima năzuință presupune o transformare lăuntrică, iar a doua rămâne la stadiul aparenței.
Victimă și judecător al propriei vanități, tânărul Rosetti se lasă atras de spectacolul interiorității, fiind totodată actorul și criticul acestei reprezentații. Atunci când este destăinuită, invidia trebuie înțeleasă cu o nuanță de umor îngăduitor: „Pe cine am pizmuit? Pe nimin, afară din toţi câţi au neveste frumoase şi ştiinţă multă. Şi apoi, asta nu crez că poate fi un păcat” (ibidem, pp. 115-116). Eu consider că este la mijloc un păcat creștinesc ce nu poate fi iertat unui trufaș neconsolat cu o singură vocație. O relatare din jurnal clarifică o astfel de neliniște: „De câte ori m-am dus la teatru totdauna am suferit […] De ce nu sunt actor! Să mă fac actor” (ibidem, p. 197). Altă posibilă formă a împlinirii, arta teatrală îi deschide perspectiva trăirii cu intensitate romantică a altor vieți, imaginare, odată cu acutizarea conștiinței că nu poate trăi, având orgoliul recunoașterii publice, toate viețile imaginate. Confruntarea aceasta cu idealurile în climatul cultural parizian îi rafinează spiritul critic și capacitatea de a înțelege arta, odată cu intrarea în criza conștientizării propriilor limite: „Dureroasă mult este condiția mea. Sufer că nu sunt om desăvârșit și nu sunt, și în mine însă arde un foc, simț o putere să nasc eu alte lumi și fericite” (ibidem, p. 154).
Aspirantul la glorie vrea să se disciplineze și tinde spre o formă superioară de existență asociată cu figura poetului. Într-o însemnare stă consemnat că „nimic [nu este] mai fericit decât poetu” (ibidem, p. 39), apoi își imaginează că viața acestuia leagă condiția umană de o aspirație aproape angelică în stare să-l ridice deasupra mediocrității. Cred că aici se află una dintre cauzele suferinței sale, deoarece nu îi este indiferent dacă scrie sau nu. În joc se află imaginea făurită despre posibilitățile sale creatoare. C.A. Rosetti trăiește drama celui care investește iluzoriu în gloriola poetică părerea excelentă pe care o are despre sine: „S-a isprăvit. Acum nu o mai tăgăduiesc. După multe cercetări, m-am asigurat în sfârşit că sunt și încă că sunt un mare poet. Poate că nu o va zice nimini, poate că nu voi fi în stare niciodată să scriu nimic sau nimic mare (mă îndoesc foarte însă), însă aceasta nu mă va opri de a mă ști eu că sunt. Asta nu este un egoizm, căci eu nu văz în ce mă poate flata aceasta, căci nu este nici decum un merit al meu, fiindcă nu m-am făcut eu” (ibidem, p. 86).
Pe poetul ce se crede născut, nu făcut, îl afectează mai mult că nu este omul care ar trebui să fie decât faptul că nu scrie mulțumitor. Specifică sensibilității romantice, care privilegiază intensitatea, excepționalul și experiența dusă până la limită, este destăinuirea „Pe mine numai un ce pe pământ mă poate mulţumi, delirul [s.a.]” (ibidem, p. 187), iar în altă parte răbufnește împotriva monotoniei. Alungarea monotoniei prin intensitatea trăirilor pare să-i confirme că viața are un sens și că experienţa artistică promite să transforme existența într-un eveniment semnificativ. Așa stând lucrurile, titlul unicului volum de versuri, Ceasuri de mulțumire (1843), este de citit antifrastic după ce autorul său a cunoscut experienţa pariziană. Are dreptate Ioan Holban când afirmă că jurnalul lui C.A. Rosetti ilustrează ceea ce numește „disperarea de a nu ajunge la operă” (Literatura subiectivă, I. Jurnalul imtim. Autobiografia literară, Editura Univers, Bucureşti, 1989, p. 1 [sic!]).
Cum trebuie înțeleasă trecerea lui C.A. Rosetti de la ambițiile literare la activitatea publică? Înclin să cred că strălucita sa carieră politică nu este o compensație, explicată doar psihologicește, pentru nereușita tentativei de a deveni marele poet care se visase. Intră în circuitul existențial aceeași energie orientată spre depășirea de sine prin cultură, disciplină și creație, dar această ambiție trebuie pusă în legătură cu impresionantul activism al generației pașoptiste, pentru care edificarea de sine și transformarea societății merg mână în mână. Din nefericire pentru C.A. Rosetti, viața publică îi este marcată de conflicte, polemici și avânturi retorice care au stârnit atât admirație, cât și ironie. În discursul său public, energia alimentează grandilocvența, iar intenția de a persuada ia forma reprezentării scenice. C.A. Rosetti „suferă de cultul propriei sale imagini, o promovează insistent, în ciuda unei cordialități democratice. Viața sa personală este difuzată în presă, își face legendă și se încântă citindu-și singur epopeea trecutului” (Marin Bucur, C.A. Rosetti – mesianism și donquijotism literar, Editura Univers, Bucureşti, 1970, p. 364).
Unele dintre trăsăturile dezvăluite în jurnal (intensitatea trăirilor, exacerbarea stărilor, nevoia de afirmare) sunt de recunoscut în stilul public, însă retorica este a unei perioade efervescente care își căuta formele încă fără fond, publicul și mijloacele de persuasiune. De aceea, sintagma Danei Dumitriu „viața ca operă” capătă aici un sens mai precis, pentru că omul public Rosetti încearcă să se impună (împreună cu Maria Rosetti) ca model de comportament moral, civic și politic. Textele publicistice includ un corp de principii cu mesaj public și astfel activitatea politică și publicistică dobândește o amploare pe care poezia nu a avut-o. C.A. Rosetti nu trebuie judecat exclusiv prin raportare la aspirația sa poetică. Altminteri, nu observăm că el nu a abandonat idealul exprimării sinelui, dând energiei sale alte forme de expresie în redistribuirea sferelor de interes alese.
C.A. Rosetti este omul faptelor, dar și al proiectelor neîmplinite, al neputinței de a se obișnui cu o imagine clară a propriei persoane. El se întreabă dacă a devenit ceea ce ar fi putut fi, dacă nu cumva viața reală a rămas în urma vieții imaginate. O asemenea structură interioară, deși întreține derularea proiectelor existențiale, își risipește timpul și dă naștere la suferința care, chiar dacă este teatralizată, nu înseamnă că este mai mică. Ambițiile poetice nu i s-au împlinit, însă energia s-a exprimat în publicistică și în politică. Sigur că angajarea socială nu a fost lipsită de vanitate, dar nici nu poate fi redusă la aceasta. A rămas după C.A. Rosetti Jurnalul meu, a cărui semnificație nu depinde de neîmplinirea vocației poetice, acesta fiind martorul complice al unei personalități care încearcă să devină autorul propriei vieți.