Sfârșit de aventură (Polirom, 2026), noua carte de eseuri colorate biografist, chiar intimist a criticului de film Andrei Gorzo, reprezintă un sequel neașteptat după Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie apărută în 2024. Neașteptat pentru că autorul părea să spună esențialul pe acest subiect pentru a-l închide monadic cu tot cu obsesiile sale retro-stilizate și părea cumva să-și fi epuizat materialul biografic și resursele livrești, exploatarea operei lui Greene în sensul inspirațional, nu al exegezei, ceea ce scriitorul nici nu-și propunea să facă. Neașteptat, iată mă agăț de acest cuvânt, este și faptul că tensiunea bună a cărții nu slăbește câtuși de puțin, nu avem ceva în reluare, variațiuni pe aceeași temă, ci o adâncire a ei, o imersiune mai adâncă în Greenelandia, cum numește Gorzo universul romanesc-biografic al autorului britanic. Va fi contat și succesul primei cărți nominalizată pe bune (mă las intenționat contaminat de tonul discuționist-afabil al cărții lui Gorzo cu anglismele-americanismele sale delicioase cu care e presărată și cronica sa de film) la premiile speciale ale Uniunii Scriitorilor. Volumul poartă în titlul fără articol hotărât pe cel al lui Graham Greene, Sfârșitul aventurii (The End of the Affair) cu mențiunea că în traducerea românească termenul capătă o reprezentare mult mai largă, cum este și cel revendicat de întreaga operă romanescă a lui Greene, decât „affair” ca aventură erotică cu o doză de ilicit, ceea ce și este aventura din acest roman al lui Greene.
Două portrete și un autoportret se dezvăluie într-un panopticum (auto)biografist: portretul infatigabilului-inenarabil tată, amator de senzații tari, de vivere pericolo samente, în marginea ficțiunilor pulp-polaroide care-i mobilează biblioteca și-l mobilizează frenetic, un portret al lui Graham Greene de uz propriu, en famille (a se înțelege prin familie admiratori, conaisseuri, specialiști, cititori împătimiți etc.), pentru că el reprezintă instanța de mediere simbolic-biografistă și psihanalitică pe alocuri între tată și fiu, nu neapărat o moștenire estetică încredințată cu limbă de carte, cât o grilă de lectură existențialistă a unei biografii umbroase până la sinistru, și evident autoportretul care îl aduce pe autorul cărții în prim-plan, cu toate aprehensiunile, idiosincrasiile, hiper sensibilitățile, parti-pris-urile, ideofanteziile, gusturile și dezgusturile sale. Acest autoportret este și un exercițiu de autoscopie condus cu finețe analitică, cu mult umor inteligent, presărat atât cât să-i dea gust și cu un vârf de linguriță de narcisism al cuiva care celebrează pe urmele lui Greene cerebralitatea, luciditatea și un bun simț al proporțiilor.
Tema nu neapărat nouă, dar evident accentuată până la a deveni o perspectivă asupra întregului, este aventura, pentru care personajele lui Greene și propriul tată reprezintă întruchipări credibile și dezirabile. În ceea ce privește figura paternă, o adevărată freudiană image of the father, fiul o scutură permament de toți zurgălăii, de ceea ce pare sau este cu adevărat dubios în ea fără să isprăvească niciodată curățenia, pentru că pe de altă parte îi îmbogățește pulpitul existențial cu noi interogații suspendate între cerul și pământul aventurii. Graham Greene, atât persoana empirică, agentul 007 al unei lumi crepusculare în curs de decolonizare, astăzi demult dispărute, cât și personajele sale în care se proiectează alteregotic, devine alibiul albirii unei vieți paterne șifonate până la zdrențuire din punct de vedere familial, dezordonate până la anomie din punct de vedere etic, iluzionate până la deziluzia amară. Și această carte este tot o declarație de dragoste față de părintele defunct cu toate raznele sale, cel care a sădit în fiu o neliniște existențială și a deschis un orizont peren, productiv al explorării. Acest tată are ceva donquijotesc și bovaric deopotrivă, în primul caz prin proiectarea de sine într-un orizont al ficțiunii aventuriere cu parfum de război rece à la John Le Carré, conspiraționism și secret service cât cuprinde, pe care o injectează în propria sa viață, având ca element declanșator autopsia făcută cadavrului unui potentat comunism în anii 80, Virgil Trofin, în calitate de medic legist, fapt care i-a adus o înscenare și o condamnare. Bovarismul ține de umplerea unui gol al propriei existențe cu roluri periculoase, scăldate într-o ambiguitate tenebroasă pe alocuri care trimite la personajele clivate, contorsionate moral ale lui Greene. Fiul a avut avantajul de a găsi în propriul tată un personaj în toată puterea cuvântului, demn de Greenlandia, și care edifică romanul de familie în care fiul se distribuie în rolul de administrator a unei moșteniri problematice care vine la pachet cu tenebre și mistere, dar și de detectiv în căutarea nu atât a „adevărului ascuns în legendă”, cu o sintagmă din Corto Maltese, cât a senzațiilor unei aventuri fie ea și second hand, pe urmele lui Tata-Greene, cum este situația oricărui cititor de romane de aventuri.
O altă parte a cărții, – atenție aceste părți nu sunt despărțite de granițe clare, ci se amestecă permanent, ca și realitatea cu ficțiunea în capul înfierbântat al lui Don Quijote! – îi este consacrată lui Graham Greene, agentul serviciilor secrete britanice, globe totter-ul stăpânit de „demonul mobilității” care călătorește pe tot mapamondul, amestecân du-se în daraveri diplomatice, politice, alături de personaje dubioase, mereu inserat în miezul lucrurilor, cu plăcerea nedisimulată de a lua parte la istorie trecând prin alcovurile ei, prin zonele perdeluite unde se clocesc mișcările care vor tulbura apoi apele (geo)politice. Pe șleau, Gorzo vede în Graham Greene un alter-ego mai depărtat, rudă prin alianță estetico-existențialistă cu propria familie, un aventurier corespunzător profilului psihologic al propriului tată, nu că autorul britanic ar fi fost echipat pentru riscurile pe care le presupune genul de aventuri în care intră, – de pildă călătoria sa în Liberia în tinerețe, 1935, are ceva din pionieratul unor Stanley și Livingstone I presume –, ci pentru spiritul său de aventură care invocă deopotrivă credința infantilă în lumile ficționale pe baza unei lecturi de identificare a afectelor și atracția bovarică pentru o viață punctată de intensități, pentru o altfelitate exotică. Tratarea portretului lui Greene de către Gorzo este una admirativ-lucidă, a asocierilor-disocierilor, a developării unei psihologii, dar și a unei situări în context politico-ideologic a acțiunilor sale, a cărților sale, a mizelor sale. Sunt un cititor admirativ al cărților lui Graham Greene, i-am citit toate romanele, dar nu și cărțile autobiografice și nici exegeza despre cărțile sale, și harta mea analitic-sentimentală fără a se suprapune deplin cu cea a lui Andrei Gorzo are mari porțiuni de comuniune. Însă, admirația britanicului pentru Che Guevara, înnobilarea a ceea ce pentru mine este o figură criminală, dar pentru alții un erou-martir, emblemă a stângii radicale, mă respinge. Dar pot înțelege fascinul resimțit de atâția scriitori americani și sud-americani de la Hemingway la Márquez, precum și de comilitonii lor mai puțin talentați, pentru politicieni macho-revoluționari precum hirsuții cu sex appeal revoluționar, Fidel Castro sau El Comandante Che Guevara, sau căderea în limbă a lui Greene după un politician versatil precum generalul Martin Torrijos, demn de Toamna patriarhului al lui Marquez, și simpatia sa naivă pentru o secătură sinistră precum Manuel Noriega, bad boys antiimperialiști, antiamericani, diferiți de geronto-dictatorii cu figuri sastisit-batraciene de uncheși moarte-a-pasiunii din Estul Europei, de la Hrușciov și Brejnev la Honecker sau bâlbâitul Ceaușescu.
Andrei Gorzo a mai realizat ceva, profiul său de aventurier este deliberat ricanat, împins către modelul unui antierou, dispus spre reflecția hamletizantă cu tot cu „bagajul său de contradicții”. „Deci m-am format speriat de viață, plin de inadecvări, neaventuros, ezitând să plonjez, preferând un raport experiență-reflecție care să privilegieze – cu mult- reflecția.” Pe urmele lui Greene în care calcă cu nedisimulată satisfacție fie că e vorba de Saigon, Bangkok sau Antibes, fie că e vorba de Bocas Town din Panama, Gorzo inițiază propria sa aventură viatică ghidat de ciceronele prieten Mihai P. Din călătoria în Panama, autorul relatează câteva secvențe interesante, fasonate, stilizate ficțional după modelul prestigios, cel romanesc al lui Graham Greene, printre care dialogul abrupt cu un rus care ține un bar, și care are un scenariu de film și o poveste de spus. Intrăm astfel în romanul propriu-zis al lui Gorzo, un metaroman în măsura în care se suprapune peste romanescul greenian și peste biografia sulfuroasă a tatălui, dar nu mai puțin provocator și imersiv. O mare calitate a lui Andrei Gorzo ține de sinceritatea sa liminală și de un acut simț analitic dublat de unul autoironic. Autorul își supraveghează cu atenție atitudinea, reacțiile, propriile gânduri, disecându-le, reflectându-le, deconstruindu-le mecanismul psihologic. Hiperluciditatea sa nu exclude opțiunile ideologice, de altfel, urmărește în pagină ideologiile lui Greene, dar și a celor cu care interacționează și cele mainstream și cele marginale. Această atenție acordată dimensiunii ideologice este o caracteristică a generației sale, sensibilă la încadrările pe portativul ideologiilor de la conservatorism și liberalism cu toate formele lor de metisaj la genderisme, feminisme, wokisme, populisme etc. O critică a unui conservatorism liberal, liberalo-catolicism, socialist-catolicism la Greene vine la pachet cu critica antimperialistă ( antiimperialismul este numai american, nicidecum britanic!) și antiamericană a lui Greene analizată cu finețe în Americanul liniștit. Există o permanentă dimensiune etică în abordarea lui Andrei Gorzo, dar una care face loc inclusiv autocriticii, cu o ponderare a propriului discurs în raport cu interlocutorul, sensibilitate care mi-e străină, dar care cred că recuperează ceea ce simte și gândește actuala generație intelectuală din care Andrei Gorzo face parte. În paranteză fie spus, atât de multă repulsie mi-a sădit tot ceea ce ținea de discursul politic în vremea lui Ceaușescu încât am devenit refractar la orice formă de angajare ideologică, de activism civic, și cu o totală repulsie față de orice formă de extremism ideologic fie de stânga, fie de dreapta, indiferent de ambalajul umanist, corect politic în care o stângă fashionable, neomarxistă, progresistă, wokistă, adesea gauche caviar cu Patek Philippe la încheietură, îmi servește mai bine gătit ceva ce mi s-a dat să înghit cu forța, în regim cazanier, cu polonicul sau ceea ce îmi livrează patriotismul suveranist-magaiot de grotă al alianței dintre matracă, gorilă, profet și metafizică. Nu pot să nu observ, dincolo de orice nuanțări, că ideea comunistă se gustă cel mai bine din contextele meprizabile ale capitalismului putred-decadent, în orice caz din altă parte decât acolo unde ființează încă bel et bien și unde nici musca nu bâzâie, nici tovarășii nu clipesc fără aprobare de sus.
Am digerat mai greu însă dialogul cool-intelectualist-narcisic, în oglindă, cu parfum de regie, cu domnișoara Yvonne, colegă de jargon și de strană-strună ideologică, și cred că ciripitul acesta intimate nu-și avea rostul în volum. În schimb, ce plăcere oferă inserturile baudelairiene, fragmentul poematic din Yeats, crâmpeiele din lyricsurile lui Aznavour, umbrele unor filme aruncate peste text. Există un senzual contur poetic al acestei cărți, un adevărat aer greenian de scepticism și disoluție, de nostalgie și ireparabil, de iluzie și deziluzie, cu alte cuvinte de romanesc.