Cernăuți. Obiecte pierdute (2021) a lui Mircea A. Diaconu este cartea care deschidea un univers heteroclit, nostalgic și fascinant al unei lumi scufundate, Cernăuțiul, un fel de Odesă bucovineană, mitteleuropeană, cu particularitățile ei, revelată prin obiecte, unde sfera obiectuală este foarte largă, obiectelor pierdute propriu-zise, uneori și regăsite, adăugându-li-se tot atâtea documente indirecte, extrase din ziarele Bucovinei, știri, anunțuri, reclame, evenimente etc. O a doua ediție a văzut lumina tiparului în acest an alături de o alta în același format elegant de tip album cu o bogată serie de fotografii din epocă, Bucovina. Fals tratat de gastronomie și istorie politică (Editura Cartier, 2026). Astfel, avem deja un parcurs mai amplu al cercetării, o explorare care se întinde pe un teritoriu tot mai vast, căruia Cernăuțiul îi este centrul geografic și simbolic.
Puțină geografie este necesară, cu un nume poetic în germană, Buchenland, „țara de fagi“, dar și un nume românesc vechi, evocând aceeași bogăție dendrologică, Arboroasa – cum o numesc membrii societății cu același nume din care făceau parte studenții români Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constatin Andreevici Morariu – este un teritoriu istoric vechi al Moldovei medievale care mai purta și numele de Țara de Sus sau Țara Moldovei. Bucovina este anexată pe 7 mai 1775 de către imperiul Austro-Ungar revenind la regatul României pe data de 28 noiembrie 1918, ca pe data de 28 iunie 1940 partea de nord a ei, care cuprindea și capitala regiunii, Cernăuțiul, să fie anexată samavolnic de către Uniunea Sovietică în urma ultimatumului dat României de către aceasta, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, fiind astăzi parte din Ucraina. La această Bucovină de după anexarea austriacă până la raptul teritorial sovietic se referă în cartea sa Mircea A. Diaconu și nu la cea sovietică sau cea prezentă.
Asocierea dintre gastronomie și politică poate părea insolită, dar nu și antropologului. Însă chiar și cu demersul unui antropolog cultural trecerea de la bucătărie la politichie nu este ușor de realizat, iar asocierea dintre „crud“ și „gătit“ cu termenii bine cunoscuți ai lui Lévy Strauss găsește cei doi termeni în realități separate, crudul ține și de cruzimea unei realități istorice din care fac parte deportările și Holocaustul și nu de ceea ce se consumă crud (deși nu lipsește în bucătăria ancestrală evocată de autor), iar gătitul nu este numai bucătărie, este găteală, manieră, stil de viață, o cultură a comensualității care asociază pături sociale diferite, etnii diferite, gusturi diferite într-un adevărat melting pot mitteleuropean, babilonie lingvistică și culinară, în care tronează într-o bună vecinătate karmentalul, imperialul șnițel vienez, cu mămăliga românească, unde se întâlnesc mai multe culturi și civilizații. Bucovina este și o buffer zone, unde gastronomia funcționeză ca o expresie a unei foucaultiene heteretopii, un teritoriu care are propriile sale savori și savoirs, de unde și afirmația emblematică: „Se mănâncă bine în Bucovina“, dar și un fel de tărâm utopic care se naște din luminile vrăjite ale unei memorii afective, înălțat nostalgic deasupra urgisirilor istoriei și concentrat uneori paradisiac în casa gospodărească: „Dar Bucovina e mereu o amintire luminoasă, un paradis pierdut.“
Preocuparea lui Mircea A. Diaconu pentru metodă se află deopotrivă la începutul și finele cărții, dar revine și pe tot parcursul ei în notații pasagere. În căutarea „obiectivității“, pe urmele lui Eugen Coșeriu, autorul se situează la intersecția a trei „crize“, cum le numește, o criză a obiectului care rezidă în multitudinea de reprezentări aflate într-o dinamică care adesea le opune și care poate exploda într-o polisemie derutantă și pentru care singura ieșire pe care o întrevede este dialogul, o criză a metodei care pornește de la inerenta amprentare a fenomenului studiat cu subiectivitatea celui care investighează, observă, studiază, criză căreia îi vede rezolvarea în exercițiul toleranței și umanismului, și o criză a subiectului care ține de transferul de la o perspectivă estetică la una etică într-un sens al accesului la memorie. Aș adăuga la acest ultim aspect faptul că, în parte, Mircea A. Diaconu apelează și la o subtilă formă de bricolaj, selectând și lipind dintr-o arhivă impresioantă documentele relevante în măsură să coaguleze acest heteroclit într-o imagine coerentă. Un alt cuvânt-cheie revine pe lângă clasicele episteme invocate, care se potrivesc de altfel, istoria mentalităților, istoria propriu-zisă, antropologia culturală, etnologia, folclorul, lingvistica comparată etc., și anume, arheologia. Aparent surprinzător, pentru că autorul nu sapă propriu-zis după artefacte, „obiecte pierdute“, și nici acea parte de istorie căreia i se adresează nu e cea a antichității sau a Evului Mediu. Ceea ce „dezgroapă“ autorul se găsește în cărți și documente, în straturi de „sedimente“ culturale de la romane la scrisori, de la petiții și documente oficiale la jurnale, de la memorii de călătorie la note de familie, la care se adaugă impresionanta colecție de fotografii cu care ilustrează etnografic cartea. Toate acestea el le tratează ca pe un palimpsest, alcătuit din scriituri care se suprapun și se intersectează, ca acea prăjitură pe care am mâncat-o în Ardeal intitulată sugestiv pe franțuzește millefeuille.
Sunt trei cuvinte-cheie care deschid perspective în această carte, care, unite, o articulează: gastronomia, nostalgia și antisemitismul. În mod evident, Ur-stratul care ține loc de blat, de aluat al umpluturii de metisaj, este cel al gastronomiei care nu e aici un simplu pretext, pentru că bucătăria propriu-zisă dă direct în bucătăria istoriei care dă în politica unui imperiu, a unui regat, a două conflagrații mondiale. Acest strat este cel mai bogat, mai atent reprezentat și strălucirea lui riscă să ia ochii, reflectând o dimensiune utopică, aceea a microarmoniei de reflex idilic al unei bineașezate multiculturalități ilustrată de o Bucovină invocată nostalgic deopotrivă de foștii funcționari austrieci ai Imperiului rămași în Regat, de către evreii care și-au trăit atunci nu neapărat bunăstarea, cât normalitatea unui cadru social care-i cuprindea și integra firesc, a românilor care vedeau în ordinea aulică un model exemplar opus derogărilor de la lege și regulă din România Mare. Bucătăriei cu expresia ei elitistă, arta culinară derivată în estetică și investită potatoric, ei bine, Mircea A. Diaconu îi conferă relevanța unei cartografii și implicit a unui stil de viață prin instanțierea unor rețete și contexte, ceea ce antropologii numesc comensualitate sau mai precis obiceiuri alimentare (foodways). Și aici e vorba într-o primă instanță de diversitate, „feerie gastronomică“, cum o numește repetat autorul, și este cu adevărat impresionantă bogația unor meniuri etnice care se întrepătrund, care se alintă lingvistic, care dialoghează, ilustrând totodată în registrul utopic o adevărată brugheliană Luilkerrland, Pays de Cocagne bucovineană. Pe urmele Botanicii lui Simion Florea Marian în capitolul „Botanica lui Simion Florea Marian, ca martor“, care se ocupă de bucătăria țărănească, cu precădere românească, autorul relevă și o bogăție a bucatelor modeste. Avem adevărate liste de bureți cu contextele în care se pot mânca și felul de preparare și distincții de gust, dar un adevărat elogiu îi este adus mămăligii căruia autorul îi dedică un capitol întreg „O arheologie locală a mămăligii, post-scriptum bucovinean“. „Numai despre cafeauna cu lapte se poate scrie un studiu.“ Scrie provocator autorul.
Nostalgia imperiului, a unei La Belle Époque, a ceea ce Stefan Zweig numea în jurnalul său Lumea de ieri, „vârsta de aur a statorniciei“, transformă Bucovina istorică într-una oniric-utopică, un paradis pierdut, o Arcadie multiculturală. Capitolul care scoate poate cel mai bine în evidență această dimensiune este cel consacrat unei personalități caracterizante pentru fasonul imperial, cosmopolit, mitteleuropean al Bucovinei, nobilul Gregor von Rezzori: „În fond, Rezzori însuși e Bucovina“, conchide autorul, iar evocarea personalității sale este extrem de minuțioasă și nuanțată. Fiul unui funcționar austriac extrem de școlit și savant, înnebunit după vânătoare, – acest capitol este un excelent pseudokinegetikos –, autor de articole de specialitate în domeniu, Gregor von Rezzori este scriitorul care proiectează Bucovina în literatură ca pe un fel de Kakanie mai mică, sub semnul crepuscularismului și al decadenței în siajul prăbușirii imperiului. Bucovina devine în literatura sa imaginara Maghrebie, iar planta care reprezintă geniul locului este usturoiul despre care afirmă într-un motto sugestiv la Povestirile maghrebine: „Usturoiul este lotusul Maghrebiei.“ Pe fondul antisemit până la patologie al tatălui, ia naștere o stranie fascinație a acestui loc pe care-l transfigurează estetic fiul cercetându-i misterele, gustându-i ascunsele savori, explorându-l asemenea unui pasionat călător în ținuturi exotice. „În fapt, spațiul obsesiv al scrisului lui Gregor von Rezzori e Bucovina postimperială, cu sentimentele de declin pe care le declanșează, loc care-l fascinează asemenea unui Paradis pierdut.“ Preocuparea sa de a identifica diferite feluri de mâncare, de desert, specii rare de dulcețuri, dar și întrebuințările date feluritelor legume, trece prin vocabularul variat al tuturor etniilor, devenind implicit și un dicționar culinar-lingvistic la purtător. Există în această carte un spirit enciclopedist, sau mai precis un reflex al lui irizat de o reală pasiune lingvistică, dar și de o deschidere a diversității către ficțiune, o disponibilitate pentru sublimarea estetică pe care o și confirmă autorul. Dar nostalgia traversează amintirile unor B. Fundoianu, Paul Celan, Aharon Appelfeld sau a lui Miriam Korber Bercovici, autoarea unui dramatic jurnal de ghetou sau versurile unui hit al muzicii klezmer, Rumenye, Rumenye.
Cea de-a treia dimensiune a acestei lumi este antisemitismul ei latent, atât de prezent, spre exemplu, în inițiativele lăudabile altfel de educare-emancipare a țăranilor români luându-i ca exemplu, cu precădere, pe evreii din Bucovina. Cum avertizează Jarowski citat în carte, sugestia de armonie interetnică pe care o oferă „bucătăria fuzionantă și hibridă“ este înșelătoare. Autorul subliniază acest raport contradictoriu pentru care antisemitismul furnizează doctrina faptului ilustrativ. Pe de o parte, românii sunt refractari oricărei forme de educație și, în consecință, nu știu să-și administreze banii, fiind împinși spre faliment de un comportament riscant, de pildă cel generat de alcoolism, aflat printre viciile cardinale, alcoolism „întreținut“ de proprietarii evrei cu cârciumile lor. Evreii sunt cei care exploatează astfel această slăbiciune, dar totodată ei furnizează modelul exemplar al investiției în educație care îi face să ocupe profesiile rezervate gulerelor albe, să fie niște capitaliști intreprizi și să se ridice către treptele superioare în profesiile liberale, în administrație, comerț și chiar politică.
Ultimul capitol arată în ce fel statul român sub conducerea lui Ion Antonescu a înțeles să tranșeze contradicția, făcând din evreu, ca în atâtea alte împrejurări, țapul ispășitor al unor situații politice dificile. Capitolul „Transnistria“ nu mai este unul al bucătăriei, ci unul al politicilor antisemite concretizate în deportarea evreilor bucovineni în Transnistria sau în Siberia. În locul bucătăriei sofisticate se află acum înfometarea ca instrument politic al exterminării programatice a evreilor ghetoizați pe teritoriul transnistrean. Autorul construiește selectiv o mică antologie a ororii din scrisorile, petițiile, rugămințile disperate adresate autorităților române de la Guvernatorul Transnistriei la Ion Antonescu și alte oficialități pentru a ușura situația evreilor deportați, pentru a îmblânzi tragedia lor, iar argumentele sunt indirect tot atâtea capete de acuzare la adresa statului antonescian și înalților săi funcționari. Cei care li se adresează sunt foști combatanți în Primul Război Mondial, oameni cu certe merite civice și administrative recunoscute, personalități, foști studenți care au frecventat cândva cursurile unui potentat, oameni pașnici și, în cele din urmă, oameni, statut care le este refuzat in corpore în baza unei mitologii antisemite menite să legitimeze vasta operație de epurare pe care ministrul Mihai Antonescu o asuma ca pe o barbarie necesară ca deziderat istoric. Puținii care se împotrivesc, vox clamantis in deserto, cum este primarul Cernăuțiului, Traian Popovici, reflectă în paleta de opțiuni rațiunea și omenescul și posibilitatea ratată de a conserva un spirit cosmopolit, de armonie interetnică cu toate fragilitățile ei care a conferit farmecul Bucovinei de odinioară. În locul feeriilor culinare foametea și tifosul exantematic, locul Paradisului, Infernul.
Probabil Bucovina cu care ar dori să se reîntâlnească Mircea A. Diaconu este mai puțin decât o amintire, este o ficțiune, dar una care are gust.