Cristian Pătrășconiu: Puteți repera – în memoria afectivă, desigur – cea mai veche amintire pe care o aveți cu tatăl dumneavoastră, Iosif Sava?
Edward Sava: Amintirile s-au suprapus în timp. Până în 1966 – când părinții s-au mutat în Drumul Taberei și eu am rămas la bunicii din partea mamei, pentru că eram elev la Școala de Muzică de pe Principatele Unite – am locuit cu toții într-un apartament de trei camere, undeva lângă Parcul Carol, în care mama trăise toată viața. Era un apartament vechi, încălzit cu lemne.
Îmi aduc aminte de un episod traumatic. Mă suisem la joacă pe o grămadă de rogojini rămase de la construcția noilor blocuri de-a lungul Magis tralei Nord-Sud, astăzi Bulevardul Dimitrie Can temir. Mi-a intrat în picior un cui ruginit, în spatele genunchiului, pe care nu-l mai puteam îndoi. Tata a fugit cu mine în brațe până la Spitalul Bucur.
Cum era acasă, cu familia sa, cu prietenii?
Iosif Sava avea un birou negru care, în copilărie, mi se părea uriaș și care mai există și acum. Era amplasat într-un hol de trecere din apartamentul bunicilor, cu pereții plini de rafturi cu cărți. Pe birou se îngrămădeau notițe, cărți și manuscrise, a căror ordine doar el o deslușea. Din când în când erau seri de muzică de cameră. Cânta la o pianină neagră, în duo-uri cu câte un violonist sau în cvartete cu pian. Prietenii nu erau mulți și vizitele puține. Tata nu avea timp și energie pentru șuete.
Era respectuos și atent cu bunicii. Dacă se iscau dispute, erau mai degrabă între bunici și mama; el nu se implica. Locuiam cu toții în spațiul acela mic și împărțeam o singură baie. Mâncam rar împreună; fiecare avea un alt program. Bunica gătea pentru noi toți.
Îi cerea mereu mamei părerea despre te miri ce; apoi a făcut-o tot mai des. Asculta cu atenție comentariile ei despre invitați, despre textele pe care le scria, dar asta nu înseamnă că îi urma întotdeauna sfaturile. Cu toate că era la rândul ei foarte ocupată – a fost profesoară și directoare de școală – mama a încercat mereu să-l protejeze de vicisitudinile vieții de zi cu zi în comunism – cozi la benzină, mâncare etc. – și să-l lase să-și vadă de munca lui. Interesant este că în anumite privințe – dări, conturi la bancă – el era cel care se ocupa de tot, mama neștiind nimic despre toate acestea, fapt de care mi-am dat seama abia după ce tata a murit și mama și-a petrecut tot mai mult timp la New York.
Tata s-a purtat, atunci și mai târziu, cu mine cu o mare noblețe și afecțiune. Nu țipa și nu se mânia niciodată, nici chiar atunci când i se putea citi pe față o nemulțumire pe care nu o exprima în cuvinte. Nu a încercat niciodată să mă înscrie pe un anume drum. Constrângerile erau implicite, născute din modul în care fusesem educat.
Când și-au dat seama că nici nu muncesc destul și nici nu am talent ieșit din comun – termenul de comparație era colegul și bunul meu prieten Tudor Dumitrescu, un artist de excepție care a murit la cutremurul din 1977 – ai mei s-au hotărât să mă mute, după clasa a VIII-a, la Liceul Gheorghe Lazăr, mai ales că-mi plăcea matematica. Tata era de părere că era puțină nevoie de pianiști mai mult sau mai puțin mediocri; în schimb, de ingineri…
După ce am absolvit secția de calculatoare a Facultății de Automatică, a devenit clar că ar trebui să plec din România, mai ales că, evreu fiind, mi-era mai ușor decât altora. Din tot felul de motive, inclusiv indolență, am tot amânat și am plecat în America, unde aveam prieteni, abia la începutul lui 1990. Părinții au fost vădit îndurerați – eram singurul lor copil – dar au acceptat că era mai bine pentru mine. Ne-am revăzut de câte ori s-a putut, mai ales după ce am obținut rezidența americană și am revenit anual la București.
Corelativ: cum era, de fapt, Iosif Sava din- colo de imaginea pe care o vedeam la televizor?
Era un om plin de modestie, convins că îndoielile, mai degrabă decât certitudinile, te fac mai bun. Putea părea puțin comunicativ, dar depindea foarte mult de interlocutor; când găsea un teren comun, se deschidea cu ușurință. Și, în ciuda imaginii aparent autoritare proiectate la televizor, nu se lua pe sine prea în serios.
A avut o energie debordantă, care a stârnit adesea invidia celor cărora li se părea că acaparează prea multe roluri. Considera asemenea reproșuri nedrepte, mai ales în condițiile în care era mereu preocupat de promovarea tinerilor cronicari.
Care era mâncarea sa favorită? Dar desertul favorit? Vinul preferat?
În teorie, îi plăcea să mănânce, deși părea de multe ori absent, cu gândurile în altă parte. În ultimii ani a ținut mai degrabă regimul impus de mama, cel puțin acasă. Dulciuri, multe. Vin roșu.
Cafea sau ceai?
Amândouă. Cafea, mai degrabă dimineața. Ceai, tot timpul.
Cu ce echipă ținea?
Cu niciuna. Fotbalul, pur și simplu, nu exista pentru el.
În afară de muzică și de cărți, care erau (altele) marile sale pasiuni? Sau chiar micile, domesticile sale ritualuri și momente de rutină plăcută?
Îl interesa arta în toate formele ei: mergea adesea la teatru, la cinematograf, în expoziții și în ateliere de pictori. Îl interesa și politichia. Avea o mare pasiune pentru călătorii. Unele erau pur turistice, de obicei împreună cu mama, și se desfășurau adesea în condiții nu tocmai ușoare, mai ales în anii comunismului. Altele erau legate de profesie: participa la diverse festivaluri, în delegații oficiale, sau călătorea în compania unor ansambluri camerale ori orchestrale, ca pianist, organist sau gazetar.
Nu-mi amintesc să fi avut tabieturi domestice speciale. Nu era deloc un om al cafenelelor; de multe ori mânca pur și simplu la cantina Radioului sau a Televiziunii. Îi plăcea însă să se plimbe. Nici duminica nu era pentru el o zi de odihnă. Dimpotrivă, cu Seratele muzicale, transmise în direct, duminica era o zi de efort maxim.
Ce anume credeți că l-a făcut să devină atât de pasionat de muzică și cultură?
Cred că pasiunea lui pentru muzică și cultură venea, înainte de toate, din felul în care era construit. Avea o curiozitate enormă și nevoia de a descoperi și de a înțelege mereu lucruri noi. Dacă îl interesa ceva, voia să pătrundă cât mai adânc în acel domeniu, să citească, să asculte, să compare, să afle mai mult.
Nu-mi aduc aminte să fi vorbit vreodată cu el explicit despre ce l-a făcut, în anii 1960, să se înscrie la Conservator și să-și desăvârșească studiile muzicale începute la Iași. Tatăl său, el însuși muzician, pe care Iosif Sava îl adorase, dispăruse deja. Poate că hotărârea de a-și relua studiile a fost o combinație între o nevoie interioară și dorința de a nu fi el cel care „trădează“ tradiția muzicală a familiei, întrerupând un fir care se întindea pe mai multe generații.
Care apreciați că era cea mai puternică trăsătură a personalității sale?
Dorința de autoperfecționare.
Avea tatăl dumneavoastră un anumit ritual sau o anumită pregătire înaintea unei emisiuni?
Se documenta temeinic. (Re)citea scrierile invitaților și comentariile din presă pe marginea activității lor, făcea fișe și lua numeroase notițe. Perioada de documentare depindea, desigur, de oaspete și de subiect, dar se întindea pe mai multe zile și continua categoric până în momentele premergătoare emisiunii. În timpul acesteia avea în față cărțile și materialele pe care le pregătise și cita adesea din textele celor prezenți în studio, alegând pasajele în funcție de evoluția dialogului. În cazul Seratelor, credea în spontaneitate. Efortul era astfel mult mai mare, dar îl accepta.
Toate acestea trebuiau făcute în paralel cu restul activității sale. Scria cronici de concerte și eseuri, pregătea colocviul săptămânal al criticilor despre evenimentele muzicale recente și continua să aibă în grijă „Invitațiile Euterpei“ la Radio. Chiar dacă, în ultimii ani, aceste emisiuni erau considerate reluări, textul era aproape de fiecare dată ajustat și rafinat.
Serata TV? Știți cumva ceva picant, nespus sau nespus suficient despre aceasta? O emisiune-instituție, o emisiune-fenomen, în unic exemplar pentru piața noastră mass-media…
Nici vorbă de „repetiții“ înainte de emisiune. Tata discuta cu invitații săi, doar în linii foarte generale, tematica pe care urmau s-o abordeze. Seratele erau transmise integral în direct, ceea ce însemna că discuțiile puteau lua direcții neașteptate.
Au fost mulți invitați care au revenit în Serate, uneori după intervale mari de timp. Unii făceau parte din acel univers muzical cu care tata interacționa în mod regulat; alții, nu. Când dialogul era reluat, schimburile de păreri deveneau mai libere, pentru că între interlocutori se crease deja o anumită familiaritate.
Câteodată, tata punea întrebări incomode, care puteau provoca momente de confruntare. Încerca însă să treacă peste ele cu eleganță, schimbând, dacă simțea că era nevoie, direcția discuției sau invitându-l pe unul dintre interpreții aflați în studio să intervină. Spunea că întrebările surprinzătoare fac emisiunile mai interesante.
De la 1 la 10 – cât era de curios?
10, fără îndoială, în domeniile care-l interesau.
De ce? Educația? Așa îi era firea?
O combinație dintre cele două.
Care era „rețeta“ sa de succes la public?
Modul său de abordare se configura dinamic, în funcție de context. Cred că a știut să țină în balanță exigența intelectuală și accesibilitatea pentru un public larg. Explica termenii și oferea contextul necesar, fără să simplifice excesiv lucrurile despre care vorbea. Nu cred că emisiunile erau greu de urmărit. Mai degrabă, fiecare putea să aleagă din ele acel nivel de informație pentru care era pregătit.
Tata alterna vorbele cu muzica, ceea ce dădea Seratelor un ritm aparte și făcea ca o conversație uneori foarte densă să nu devină obositoare. Dar nici muzica nu era aleasă după criteriul maximei accesibilități. Nu era o succesiune de șlagăre ale repertoriului clasic. Se cântau și lucrări mai puțin cunoscute sau mai rar interpretate, adesea de tineri muzicieni aflați încă în căutarea propriului drum. Și prin repertoriul muzical, nu numai prin conversație, Seratele își îndeplineau astfel rolul educativ.
Avea și un dar, ca nimeni altul, de a depista talentul in nuce și de a-i sprijini cu grijă și generozitate pe cei în care credea. Îi invita în emisiunile sale ca interlocutori sau interpreți, deschizându-le astfel accesul la un public mult mai larg. Îmi amintesc, de pildă, câtă încredere a avut în soprana Angela Gheorghiu, căreia i-a „prezis“ o carieră strălucită. Nu era important pentru el dacă erau deja consa crați; trebuiau să aibă ceva de spus sau de oferit.
Faptul că oameni cu niveluri culturale foarte diferite urmăreau în mod regulat Seratele mi se pare și astăzi extraordinar. În condițiile politice de dinainte de 1989, când aproape orice discuție televizată trebuia să se învârtă în jurul succeselor regimului, tata aducea în emisiune personalități remarcabile care reușeau să evite asemenea su biecte. Pentru câteva ore, se putea vorbi despre muzică, literatură, teatru sau idei fără ca dialogul să fie permanent readus la discursul oficial. Cred că și această senzație că asistai la o conversație adevărată într-o lume în care aproape orice discuție publică era deformată, explică fidelitatea remar cabilă a publicului.
Să întreb așa, mai degrabă: de unde vedea tatăl dumneavoastră? Din ce lume / din ce lumi?
Tata s-a născut la Iași, într-o familie evreiască în care se făcuse muzică de multe generații; există și documente în acest sens. Bunicul meu, care a murit când eu aveam doar un an, și fratele mai vârstnic al tatei au fost instrumentiști în Filar monica ieșeană.
Copilăria lui a fost însă marcată și de groză viile anilor de război. Tatăl lui a fost trimis într-un lagăr de muncă, iar unchiul său din partea mamei a murit într-unul dintre trenurile morții din timpul Pogromului de la Iași din 1941. Imediat după război, tata a urmat Liceul Național, o instituție extrem de serioasă, iar timpul petrecut acolo l-a marcat.
La 18 ani a plecat la București pentru a urma cursurile Facultății de Filosofie, în paralel cu începutul unei cariere de gazetar la Scânteia tineretului. Nu s-a mai întors la Iași decât ocazional, dar a rămas profund legat de oraș. Avea adesea invitați ieșeni în emisiunile sale și pomenea me reu valorile pe care Moldova le-a dăruit culturii române.
Cât citea zilnic? Cât timp asculta muzică?
Devora cărți, dar și ziare și reviste, de dimi neața până seara, probabil chiar mai mult decât asculta muzică. Lecturile lui acopereau domenii multiple. Mai ales în anii „Invitațiilor Euterpei“ de la Radio și ai „Seratelor muzicale“ de la Televiziune, ele urmau varietatea temelor pe care urma să le abordeze în emisiuni. Avea de obicei mai multe cărți începute în același timp și citea pe unde apuca. Sublinia și făcea numeroase însemnări pe mar ginea paginilor.
Asculta discuri și benzi de magnetofon, comparând interpretări și, de câte ori era posibil, citind și adnotând partiturile, inclusiv la concerte. M-a învățat și pe mine s-o fac și sunt mândru că, datorită lui, sunt încă în stare să urmăresc o par titură orchestrală complexă. Când a început să lucreze în redacția muzicală a Radiodifuziunii, timpul dedicat audițiilor s-a mutat în mare parte acolo.
Tata a ținut ani de zile un jurnal zilnic, din care au fost publicate mai multe volume. În el consemna atât evenimentele la care participa, cât și ceea ce citise.
Care era marea sa vorbă? Mantra sa, ca să zic așa? Sau, mantrele – dacă erau mai multe?
Îl aud și acum spunând că toate lucrurile, trecut și viitor, trebuie privite „în perspectivă“.
Dacă ar fi să îi puneți acum – cu dumnea voastră mult mai trecut prin viață, cum se spune – trei întrebări mari, profunde (dintre cele care sunt pentru public, nu dintre cele care țin de o intimitate firească), care ar fi acelea?
Ce ar trebui să fac cu anii care mi-au mai rămas de trăit, acum că nu mai sunt lefegiu?
Cum aș putea s-o ajut pe Clara, nepoata lui, care va împlini în curând 30 de ani, are un doctorat în cognitive neuroscience și este pasionată de cercetarea ei, dar trăiește într-o lume foarte dife rită de a lui și a rămas prea departe de ceea ce înțelegea el prin cultură?
Și cum ar trebui să procedez pentru ca memoria lui să nu se șteargă prea repede?
De la 1 la 10, care era relația lui Iosif Sava cu umorul?
8. În pofida unui caracter aparent ursuz, avea un umor uneori persiflant, dar nu lipsit de căldură.
Cel mai tare banc pe care vi l-a spus vreodată?
Nu-mi amintesc să-l fi auzit vreodată spu nând bancuri.
De unde avea vocea aceea formidabilă pe care o avea?
Nu cred că era o voce educată să sune așa, ci pur și simplu un dat.
Tatăl dumneavoastră are stradă, piață, școală – care îi poartă numele. Și statuie. Cum credeți că s-ar fi raportat la ele, la toate acestea?
Tata avea o timiditate înnăscută. Se bucura să fie prețuit, dar evita onorurile și festivitățile, întorcându-se mereu la lecturile, scrisul și emi siunile sale. Cred că ar fi privit aceste semne de apreciere post-mortem cu ochiul unui cunoscător al istoriei, care știa că numele străzilor sunt într-o perpetuă schimbare.
Era, așadar, un om cu o curiozitate foarte bine plasată. AI-ul și revoluțiile în cascadă pe care le fac Agenții AI – inclusiv în muzică – l-ar fi interesat? L-ar fi încercănat?
Tata și-a început cariera de ziarist scriind și articole de popularizare a științei. Eram prea mic în perioada aceea ca să-mi amintesc ceva despre ele, dar interesul lui pentru știință a rămas. A invitat de-a lungul timpului în emisiunile sale medici, fizicieni și alți oameni de știință, desigur dintre cei care aveau și o anumită aplecare spre muzică și cultură. Spectrul conversațiilor era însă mai larg și nu se limita la aceste domenii.
Mi-am pus și eu întrebarea cum ar fi privit pătrunderea inteligenței artificiale în toate do meniile, inclusiv în scrisul de zi cu zi și în creația artistică. Bănuiesc că ar fi fost impresionat de realizări, dar și speriat de posibilele consecințe.
Ce nu l-ar fi interesat din lumea aceasta nouă, din lumea aceasta recentissimă?
Cred că ar fi ignorat toată nebunia asta cu rețelele de socializare, cu bombardamentul de informații derizorii și cu pletora de influenceri, adesea lipsiți de orice competență în domeniile despre care se pronunță.
Ultima discuție memorabilă pe care ați avut-o cu tatăl dumneavoastră?
L-am întâlnit pe tata ultima oară în mai 1998, la Gand, în Belgia, unde am petrecut împreună câteva zile; eu și soția mea venisem de la New York. Tata era acolo pentru o conferință, iar mama rămăsese în America să aibă grijă de fiica noastră. Țin minte cât de mult m-a impresionat faptul că a fost abordat, cu dragoste, aș zice eu, de un grup de lăutari de pe stradă care l-au recunoscut. Plecat din România de câțiva ani buni, nu eram conștient că devenise atât de „popular“.
Am vizitat împreună Catedrala St. Bavo, care găzduia „Altarul Mielului Mistic“, capodopera fraților Van Eyck, la vremea respectivă încă nerestaurată. Ne-am plimbat de-a lungul canalelor pe o vreme mohorâtă, admirând arhitectura medievală a orașului.
Nu-mi aduc aminte exact ce-am mai discutat în zilele acelea. Sigur despre Clara, nepoata lui de un an și jumătate, de care era foarte mândru și pe care o văzuse o singură dată, în vara precedentă, la New York. Își făcea planuri s-o revadă cu proxima ocazie. Niciunul dintre noi nu s-a gândit la ce va urma.
Ce duceți – adânc, profund – mai departe din ceea ce a pus în dumneavoastră Iosif Sava, tatăl dumneavoastră?
Cred că duc mai departe, înainte de toate, interesul pentru cultură, în multiplele ei forme, pe care părinții l-au cultivat în mine din copilărie, fără ostentație, dar cu perseverență. De aici vin, probabil, curiozitatea, nevoia de a citi, de a vedea și de a afla mereu ceva nou. Mă duceau de mic la concerte, la teatru și prin muzee. Dacă o expo ziție era prea scumpă – țin minte o retrospectivă Picasso la Palatul Papilor din Avignon –, renunțau ei în favoarea mea.
Au insistat să iau lecții de engleză înainte să merg la școală, când încă nu știam să citesc. Profesoara, o săsoaică, îmi făcea desene și mi le explica în germană – limba în care vorbeam acasă cu bunica mea, care era bucovineancă. Bine înțeles că nu înțelegeam rostul acestor lecții; eu nu voiam decât să ne jucăm Mensch ärgere Dich nicht („Nu te supăra, frate!“).
Îmi recomandau cărți dintre acelea pe care le citești și le înțelegi dintr-o perspectivă diferită la alte vârste, de la miturile eline și Creanga de aur a lui Frazer la romanele lui Feucht wanger sau Thomas Mann. M-au încurajat să scriu, măcar câteva rânduri, despre impresiile pe care mi le lăsau o carte sau un eveniment cultural și să încerc să găsesc singur legături între teme aparent disjuncte.
Tata râdea de ceea ce numea pasiunea mea de „arhivar“, atunci când îi puneam în ordine cărțile din bibliotecă, partiturile, discurile sau benzile de magnetofon. Spunea că nu asta conta. Iar când mă supăram că „strică“ un volum, îndo indu-i paginile și umplând marginile de adnotări, nu înțelegea de ce mă deranjează.
M-au luat cu ei în excursii ori de câte ori a fost posibil. Îmi amintesc de cele la Snagov Sat cu primul nostru automobil, un Fiat 600 de care eram foarte mândru, dar și de călătoriile prin țară și în străinătate. Tata spunea că numai capacitatea de a înțelege mai multe limbi și de a intra în contact direct cu o anumită civilizație îți poate oferi o adevărată Weltanschauung. Erau, oricum, călătorii intense, care semănau prea puțin cu niște vacanțe, și mi-a rămas gustul pentru ele.
Nu am moștenit însă de la tata puterea lui de muncă, ambiția neabătută și limpezimea de a deosebi esențialul de ceea ce poate fi lăsat deoparte.
Nu vă întreb dacă, ci, desigur, când! Așadar, când vi se face dor de tatăl dumneavoastră, ce faceți?
Mi-e dor de tata la fel de mult astăzi ca în zilele în care era intubat la Spitalul Municipal, în august 1998. Venisem cu mama din America chiar în ziua în care a fost operat de urgență, dar n-am mai apucat să vorbim niciodată cu el. Îi cer și astăzi, în mintea mea, părerea despre vrute și nevrute: de la o anumită interpretare în sala de concert sau o evoluție politică până la felul în care ar crede el că trebuie rezolvată cine știe ce situație domestică. Uneori îmi dau seama că știu exact ce mi-ar răspunde; alteori mi-aș dori enorm să-l mai pot întreba.
